23:03
Comentarii Adauga Comentariu

Noi suntem Europa!

O stafie bântuie România și oriunde i se nimerește un microfon în față ne repetă aceeași poveste cu “noi” – cei buni și oropsiți – și “ei” – exploatatorii “fără neam și Dumnezeu”. Între “noi” și “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranșee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii și comuniștii – “eurocrații” de la Bruxelles ne supun deznaționalizării (fie prin emigrația de masă, fie prin distrugerea “tradițiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învățat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenței” față de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Și o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veștejite pe coșgiugul celor care, înglodați în noroaie și în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniță; 12 ani de când putem merge în Europa și de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit și noi – în sfârșit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori și în care posibilitățile vieții (de la hrană la haine și de la mașini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viața fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” și că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur și simplu. În primul rând pentru că cei nemulțumiți cu condiția lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-și încerca o nouă șansă. Peste 4 milioane de compatrioți ai noștri au plecat și, probabil, cei mai mulți nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în față – e atunci când nu (mai) poți pleca și când (și dacă reușești să fugi) nimeni nu te primește. Grație celor plecați, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-și vadă nepoții într-o mare capitală europeană și copii ce vin să se joace cu verișorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparținem cu toții!

Apoi, cei care au rămas aici au șansa de a-și extinde domeniul activității oriunde pe continent. Câte firme românești nu lucrează pe comenzi din afară și câți români din țară nu sunt plătiți de firme străine? Câți tineri absolvenți de universitate nu visează un job într-o corporație și câte fonduri europene nu au ca destinație agricultura și turismul românesc? Și aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale și al discursului public, cât la nivelul oamenilor: așa cum ne-am obișnuit să auzim vorbindu-se românește și la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franțuzește, nemțește sau englezește și într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timișoara sau într-un parc din București. Europa nu e o abstracție; e zâmbetul celui ce-și caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut și cunoscut. Europa e visul calității pe care-l urmărim muncind și cumpărându-ne produsele dorite, e speranța mai binelui ce se exprimă în comfort și în civilizație. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanța dintre “noi” și “ei” de unde venim. Uitați-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naționalismului și ai autosuficienței – să vedeți cum arăta țara și cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privațiunile și nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toți mai săraci – și nu doar material, ci și moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul și lupta pentru un post (care începea din școală), cea pentru o locuință, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputință să ne-o imaginăm. Au fost și vremuri, au fost și cazuri în care această concurență surdă a luat forma turnătoriei și a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul și-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăți pentru care furtul, mincina și impostura au ajuns simple “strategii de supraviețuire”, fără nici o conotație morală. Ceaușescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri și punându-ne să ne batem unii cu alții la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimește, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziții”. Uităm prea ușor faptul că sistemul de “pile, cunoștințe, relații”, care s-a format atunci și care era esențial pentru supraviețuirea într-o lume săracă, centralizată și autoritară, e cel din care au derivat corupția și impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Și nu în acel timp s-au dezvoltat – exponențial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de inițiativă, supunerea față de șefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparație. Am rămas noi între noi și tot ceea ce am făcut și am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identității naționale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toți ceilalți erau reduși la fundalul amorf din care doar noi ieșeam în evidență. Își mai amintește cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (și nu la prețul acesteia fixat de Ceușescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci și descumpăniți. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit și în degrigolada conștientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toții a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorințe și posibilități e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam șansa de a le dobândi. Și totuși, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanțiile unei țări cu democrație reală (adică prin alternanța de la putere din 1996) și capabilă să-și respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost tratați ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) și accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci și lucruri mult mai concrete, pe care mulți și le amintesc: garanțiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piața noastră (și așa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) și am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mișcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toți. Nu multă, nu egală, nu așa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorința de a trăi mai bine și lupta de-a o realiza!

Firește că după 12 ani suntem nemulțumiți de existența decalajelor dintre noi și vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor și ale corporațiilor, de a vorbi de “neocolonialism” și de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiția – și, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-ași face case, de-a se procopsi cu titluri și funcții (obținute nu-mai-contează-cum), de a-și căpătui copiii și nepoții (ba și amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraților” nu avem noi conștiința responsabilității civice?

Atunci când câte un străin de rang înalt ne atrage atenția asupra îndepărtării de la regulile democrației – și, implicit, ale civilizației – ne supărăm pe el și ne aducem aminte de “neamestecul în treburile interne”. Numai că, dincolo de iritarea de moment, cu toții ne dorim “o țară ca afară”, adica una în care să poți trăi ca om printre oameni. Nimeni – și mai ales cei tineri – nu-și mai dorește revenirea la (neo)feudalismul ce împarte lumea între puținii pentru care orice e foarte ușor și mulțimea celor pentru care totul e foarte greu. Aceasta e o realitate și faptul că oamenii politici nu înțeleg acest lucru – căutând, dimpotrivă, să creeze o “republică nobiliară” bazată pe privilegii – nu face decât să arate, în mod manifest, câtă dreptate au cei ce ne fac observații. Politica – cea europeană – nu înseamnă “drepturi” exorbitante pe care unii și le atribuie lor înșile, ci dezvoltarea întregii societăți. Iar acest lucru e posibil nu doar (și nu în primul rând) prin politici sociale menite a-i subvenționa pe cei nevoiași, ci prin crearea unui cadru – legal, onest, competitiv – în care fiecare să se poată realiza pe măsura talentului și a muncii sale. Aceasta e Europa pe care ne-o dorim!

În momentele noastră de supărare suntem tentați a colora pre-modernitatea noastră cu o aură de superioritate față de modernitatea (în eternă criză a) Occidentului. Numai că faptul că suntem unica țară a Europei în care trenurile merg cu 50 de kilometri pe oră nu e un subiect de mândrie. Mulți din cei ce ne laudă, pe la televizor, farmecele călătoriei cu asemenea trenuri (ori chiar cu căruța), n-au mai pus piciorul în ele de decenii. Pentru ei există avionul, dacă nu chiar elicopterul oficial. Cei ce ne spun: bucurați-vă de înapoiere, căci ea vă ferește de excesele modernității sunt niște cinici. Oricum am numi-o, înapoierea înseamnă subdezvoltare, iar subdezvoltarea – într-o lume în care fiecare poate vedea cum o duc alții – nu naște decât frustrări. Cei care mențin țara în subdezvoltare sunt cei pentru care frustrarea și disperarea concetățenilor lor sunt materie primă, exact ca pădurile sau apele pe care le jefuiesc și le poluează. Oricât s-ar pretinde de “conservatori”, faptul de-a potența frustrarea oamenilor îi face mai curând discipolii lui Lenin.

Când europenii ne-au primit alături de ei, nu ne-au chemat ca pe niște rude sărace, cărora le dai – cu un dispreț mascat în milă – hainele uzate. Nu, ne-au chemat la aceeași masă cu ei, ne-au chemat să fim părtași la deciziile care se iau și care privesc soarta cetățenilor unui continent, ba ne-au și așezat (tocmai lunile acestea) în capul mesei. Acum nu mai putem invoca “răotatea vremurilor”, războaiele, molimile sau ocupațiile militare; acum suntem liberi să trăim și să facem ce și cum vrem noi. Dacă până acum piedicile ne foloseau drept scuze – “câte n-am fi făcut, dacă am fi fost lăsați în pace!” – acum nu mai avem după ce ne ascunde. Acum chiar trebuie să facem și tot ceea ce nu facem se vede. Și, mai ales, se vede dureros în absența celor care pleacă să-și încerce norocul în alte părți pentru că nu mai răbdarea de a-și risipi anii tot așteptând ca o regulă elementară să fie promulgată și în lumea noastră.

Corupția nu e o abstracție; ea e realitatea fracturii sociale care împarte lumea noastră între pătura deținătorilor de funcții și enormă masă a celor ce depind de aceștia. Într-o societate normală, statul e cel care depinde de cetățean (din al cărui impozit beneficiază) și funcția lui e clară: aceea de a garanta respectarea regulilor de bază ale vieții comune. Atunci când statul – cu “aleșii” și “funcționarii” lui – devine o castă autonomă care-și edictează “drepturi” în virtutea cărora îi tratează pe ceilalți ca pe o masă exploatabilă, el abdică de la menirea lui și devine un obstacol al dezvoltării țării. Europa constă – între altele – în dreptul la vot, real, nu trucat, care le permite cetățenilor să schimbe o atare stare de lucruri. Și să o schimbe nu pentru ca alții – cu aceeași sete de a-și rezolva problemele personale – să se cocoațe în locul celor detronați, ci pentru a crea o altă ordine a vieții comune, în beneficiul tuturor.

Ne-a amuzat, o vreme, suita pancartelor așezate pe te-miri-unde despre proiectele realizate cu bani europeni. Acum e timpul să ne fie aduse în față: pentru a vedea cât – din puținul ce s-a realizat în ultima vreme – are la bază contribuția Bruxelles-ului. Și s-ar cuveni, stând înaintea lor, să ne întrebăm cum ar fi arătat locul respectiv dacă nu ne venea suma necesară creării sau modernizării lui. S-ar cuveni să ne întrebăm care ar fi prețul celor mai elementare produse (într-o țară incapabilă să se hrănească din recolta internă) dacă am avea – la vest și la sud – vămi care să taxeze totul. Și să ne punem problema celor patru sau cinci milioane de români care, inevitabil, ar fi încremenit într-o economie de supraviețuire prin satele patriei, lipsite de facilitățile vieții civilizate. Sau, mai tineri fiind, să ne gândim cum am fi comunicat unii cu alții într-o lume în care tariful internetului ar fi fost monopolul unui grup de “băieți deștepți”, conectați la Guvern și Parlament. Nu noi, cu mintea și mâinile noastre am scăpat de toate acestea, ci Europa – cea pe care o judecăm adesea prea ușor – ni le-a dat și încă în chip firesc.

Poate că așa suntem noi făcuți: să nu mai vedem că ceea ce azi e normalitate, ieri părea un obstacol de netrecut. Cei care s-au confruntat cu el știu că acolo unde noii veniți văd doar șesuri sunt, de fapt, munți tasați. Ar fi bine ca și cei care privesc azi la semeția problemelor ce ne stau în cale să se gândească la cei de mâine, pentru care răspunsurile de negăsit acum vor fi niște banalități cărora abia le vor mai acorda atenție. Căci da, Europa nu e doar un răspuns; Europa e o problemă – ce se desface (deopotrivă în spațiu și în timp) într-o multitudine de probeleme – pe care, din clipa declarării intenției aderării, am fost chemați a ni le asuma. A trecut timpul în care noi eram o problemă pentru Europa; a venit vremea ca problema Europei să fie problema noastră. Și tot așa cum, la Bruxelles, problemele noastre sunt luate în serios, se cuvine ca și la București problemele Europei să fie un real subiect de meditație. Căci nu mai suntem cei care stăteam cu viza în mână prin vămi, nu mai suntem cei care visau o mașină veche din Germania sau se gândeau “cum să fugă”; acum suntem cetățeni europeni exact ca cei de la Paris, Berlin, Madrid sau Roma. Noi suntem Europa!

Și măcar atât merită să luăm în serios: dacă nu ne pasă de asta, atunci nu vom mai avea nici măcar unde fugi!

O stafie bântuie România și oriunde i se nimerește un microfon în față ne repetă aceeași poveste cu “noi” – cei buni și oropsiți – și “ei” – exploatatorii “fără neam și Dumnezeu”. Între “noi” și “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranșee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii și comuniștii – “eurocrații” de la Bruxelles ne supun deznaționalizării (fie prin emigrația de masă, fie prin distrugerea “tradițiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învățat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenței” față de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Și o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veștejite pe coșgiugul celor care, înglodați în noroaie și în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniță; 12 ani de când putem merge în Europa și de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit și noi – în sfârșit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori și în care posibilitățile vieții (de la hrană la haine și de la mașini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viața fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” și că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur și simplu. În primul rând pentru că cei nemulțumiți cu condiția lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-și încerca o nouă șansă. Peste 4 milioane de compatrioți ai noștri au plecat și, probabil, cei mai mulți nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în față – e atunci când nu (mai) poți pleca și când (și dacă reușești să fugi) nimeni nu te primește. Grație celor plecați, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-și vadă nepoții într-o mare capitală europeană și copii ce vin să se joace cu verișorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparținem cu toții!

Apoi, cei care au rămas aici au șansa de a-și extinde domeniul activității oriunde pe continent. Câte firme românești nu lucrează pe comenzi din afară și câți români din țară nu sunt plătiți de firme străine? Câți tineri absolvenți de universitate nu visează un job într-o corporație și câte fonduri europene nu au ca destinație agricultura și turismul românesc? Și aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale și al discursului public, cât la nivelul oamenilor: așa cum ne-am obișnuit să auzim vorbindu-se românește și la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franțuzește, nemțește sau englezește și într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timișoara sau într-un parc din București. Europa nu e o abstracție; e zâmbetul celui ce-și caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut și cunoscut. Europa e visul calității pe care-l urmărim muncind și cumpărându-ne produsele dorite, e speranța mai binelui ce se exprimă în comfort și în civilizație. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanța dintre “noi” și “ei” de unde venim. Uitați-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naționalismului și ai autosuficienței – să vedeți cum arăta țara și cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privațiunile și nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toți mai săraci – și nu doar material, ci și moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul și lupta pentru un post (care începea din școală), cea pentru o locuință, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputință să ne-o imaginăm. Au fost și vremuri, au fost și cazuri în care această concurență surdă a luat forma turnătoriei și a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul și-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăți pentru care furtul, mincina și impostura au ajuns simple “strategii de supraviețuire”, fără nici o conotație morală. Ceaușescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri și punându-ne să ne batem unii cu alții la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimește, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziții”. Uităm prea ușor faptul că sistemul de “pile, cunoștințe, relații”, care s-a format atunci și care era esențial pentru supraviețuirea într-o lume săracă, centralizată și autoritară, e cel din care au derivat corupția și impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Și nu în acel timp s-au dezvoltat – exponențial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de inițiativă, supunerea față de șefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparație. Am rămas noi între noi și tot ceea ce am făcut și am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identității naționale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toți ceilalți erau reduși la fundalul amorf din care doar noi ieșeam în evidență. Își mai amintește cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (și nu la prețul acesteia fixat de Ceușescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci și descumpăniți. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit și în degrigolada conștientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toții a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorințe și posibilități e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam șansa de a le dobândi. Și totuși, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanțiile unei țări cu democrație reală (adică prin alternanța de la putere din 1996) și capabilă să-și respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost tratați ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) și accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci și lucruri mult mai concrete, pe care mulți și le amintesc: garanțiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piața noastră (și așa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) și am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mișcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toți. Nu multă, nu egală, nu așa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorința de a trăi mai bine și lupta de-a o realiza!

Firește că după 12 ani suntem nemulțumiți de existența decalajelor dintre noi și vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor și ale corporațiilor, de a vorbi de “neocolonialism” și de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiția – și, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-ași face case, de-a se procopsi cu titluri și funcții (obținute nu-mai-contează-cum), de a-și căpătui copiii și nepoții (ba și amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraților” nu avem noi conștiința responsabilității civice?

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro

Continuați să citiți...

(Hotnews)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Xi Jinping a avut o discuție telefonică cu regele Arabiei Saudite

Atacuri în Arabia Saudită: Pentagonul anunță întărirea prezenței sale militare în regiunea Golfului

FT: Google revendică atingerea supremației cuantice în programarea computerizată

Avionul Egyptair prăbuşit: Analiza uneia din cutiile negre arată că s-a pronunţat cuvântul "foc"

Cel puțin patru morți, în urma unui accident rutier produs în statul american Utah

Georgia: Mii de protestatari contestă la Tbilisi guvernul georgian

Angela Merkel: Germania va lua măsuri suplimentare pentru protejarea mediului, dacă este necesar

Noile sancțiuni americane demonstrează că Washingtonul nu deține nicio pârghie asupra Iranului (guvernator bancă centrală)

EFEMERIDE ASTRONOMICE - 21 septembrie

METEO de weekend, 21 - 22 septembrie 2019: Vreme răcoroasă în toată țara

Irak: Atac soldat cu 12 morți la Kerbala

Donald Trump transmite că au fost făcute progrese în negocierile cu China

Boris Johnson transmite că au fost făcute progrese în negocierile pentru Brexit

Egipt: Manifestări împotriva președintelui el-Sisi, soldate cu arestări

Caz confirmat de "sânge albastru": Cum au diagnosticat medicii o tânără, care s-a prezentat cu simptome neobișnuite la spital

Curtea de Apel București a stabilit că Traian Băsescu a fost turnător al Securității. Decizia nu e definitivă

Trafic restricționat pe Autostrada Soarelui din cauza unor lucrări care se vor încheia în noiembrie

iMapp 2019 | Concerte, teatru ambulant și animație de stradă cu ocazia Zilelor Bucureștilului/ Programul evenimentelor

CITATUL ZILEI

Accident GRAV pe DN17, în județul Suceava: Trei oameni au fost răniți

Dosarul Larei Şaban nu se redeschide. Criminalii tinerei rămân în închisoare pe viaţă

Irina Rimes e tot mai HOT. Poze sexy cu diva de la Vocea României FOTO

Adevărul despre vitejia românilor. Ce spuneau străinii de acum 500 de ani despre curajul strămoșilor noștri pe câmpul de luptă

Premierul Canadei, Justin Trudeau, CRITICAT pentru faptul că a îmbrățișat-o pe Bianca Andreescu / FOTO

CONCURSURILE SUNT O CACEALMA: ONG-urile lui SOROS VOR SĂ-ŞI PUNĂ DIRECTORII ÎN ŞCOLI. ONG-urile elevilor nişte făcături ale lui Pippidi "condamnă încercările de amânare a concursurilor pentru directorii de școli"

Julie Andrews va primi premiul pentru întreaga carieră din partea Institutului de Film American

Încă 53 de cazuri noi de rujeolă au fost confirmate în ultima săptămână în șapte județe și București

Vremea se menține rece în prima parte a weekend-ului. Când cresc temperaturile

HOROSCOP de weekend, 21 - 22 septembrie 2019: ar putea avea parte de o zi de sâmbătă obositoare și stresantă

Kelemen Hunor și Mircea Diaconu își depun, sâmbătă, la BEC, candidaturile la prezidențiale

Fată de 11 ani, dată dispărută după ce a plecat de la școală

"AeroNautic Show Lacul Morii 2019". Cu ce militari va fi prezentă Armata României la eveniment

MOSTENIREA nestiuta a lui Ceausescu! America e SOCATA de ce a descoperit in Romania
ULTIMA ORA: Dusmanii tarii vor sa ascunda adevarul

Timiș: Bărbatul care ar fi înjunghiat-o pe iubita lui a fost prins lângă calea ferată de la Pădurea Verde

Hochei: Victorii după prelungiri pentru SC Miercurea Ciuc și ACSH Gheorgheni, în Erste Liga

Adolescenta care a câștigat Olimpiada Națională de Limba Germană fără să studieze la școală limba lui Gothe

Filmul porno pentru care o elevă din Iași a plătit 150 de lei. Tânăra a regretat că s-a lăsat filmată în ipostaze indecente

Ce simte un bărbat când te vede goală?

Mihai Chirica, ironic la adresa lui Emil Boc, în privința metroului din Cluj/ VIDEO

New Yew York Times - 158 de familii bogate finanteaza campania prezidentiala

ALDE Brașov îi cere lui Tăriceanu s-o rupă cu Ponta.

Are pe mână milioanele iubitului dar nu poate scăpa de un mare complex! La ce trucuri recurge Loredana (ex-Trident) să și-l ascundă!

The Guardian: Barcelona v Bayern Munich: Champions League semi-final – as it was

Proiect de lege: Reduceri de 50% la transport pe perioada vacanței pentru studenții români din Diaspora

Ramnificațiile rețelei pedofilului Epstein merg până la vîrfurile Partidului Democrat și până în interiorul Familiei Regale Britranice

IPOCRIZIA ȘI MINCIUNILE LUI JULIEN membru "Friends of Europe" condusă de un membru Bilderberg. Dacian Ciolos: "Pentru mine patriotismul si tara sunt lucruri mult prea profunde pentru a veni cu ele sa le spun in piata publica pentru a castiga niste voturi"

Vedete care au recunoscut ca sunt nimfomane. Cine este actorul care s-a culcat cu peste 5.000 de femei

Elite Business Women lansează primul fond de investiții dedicat exclusiv femeilor

Elena Udrea și-a botezat fetița la Mănăstirea Cașin din Capitală. Printre invitați, Traian Băsescu

ȘTIRILE OREI 20.00 | 20 septembrie 2019

Kelemen Hunor, despre Traian Băsescu: Am fost conduși de un președinte colaborator. E o mare tragedie, dezamăgire

Unul dintre cei mai mari operatori de turism din Europa se zbate pentru a evita falimentul/ Ce riscă mii de turiști

Ana Birchall, discuții cu ambasadorul chinez despre transferarea românilor aflați în detenție în China

Dăncilă a scăpat o gafă monumentală, în timp ce explica de ce Guvernul nu a susținut-o pe Kovesi la Parchetul european

O greșeală pe care nu o va uita niciodată. Pariul care l-a costat pe un trader al Mitsubishi 320 de milioane de dolari

Proiectile, gloanțe și cartușe, găsite într-un cimitir din Bârlad/ FOTO

Avertizare MAE pentru Indonezia: Riscul incendiilor de vegetație cauzează răspândirea smogului sever

REMEMBER 22 DECEMBRIE 1989. Cum a ajuns NUCLEUL COMINTERNIST BOLȘEVIC DUR care a controlat PSD-ul și parțial România timp de 70 de ani - să facă azi pe Patrioții Români....

COMENTARIU | Istoricul Marius Oprea: Mircea cel Bătrîn față cu CNSAS-ul

Iranul va distruge Arabia Saudită în caz de război, amenință liderul Hezbollah


Pag.1 Pag.2 Pag.3 Pag.4 Pag.5 Pag.6

Nr. de articole la aceasta sectiune: 308, afisate in 6 pagini.



ieri 05:05 CITATUL ZILEI