23:03
Comentarii Adauga Comentariu

Noi suntem Europa!

O stafie bântuie România și oriunde i se nimerește un microfon în față ne repetă aceeași poveste cu “noi” – cei buni și oropsiți – și “ei” – exploatatorii “fără neam și Dumnezeu”. Între “noi” și “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranșee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii și comuniștii – “eurocrații” de la Bruxelles ne supun deznaționalizării (fie prin emigrația de masă, fie prin distrugerea “tradițiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învățat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenței” față de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Și o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veștejite pe coșgiugul celor care, înglodați în noroaie și în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniță; 12 ani de când putem merge în Europa și de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit și noi – în sfârșit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori și în care posibilitățile vieții (de la hrană la haine și de la mașini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viața fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” și că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur și simplu. În primul rând pentru că cei nemulțumiți cu condiția lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-și încerca o nouă șansă. Peste 4 milioane de compatrioți ai noștri au plecat și, probabil, cei mai mulți nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în față – e atunci când nu (mai) poți pleca și când (și dacă reușești să fugi) nimeni nu te primește. Grație celor plecați, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-și vadă nepoții într-o mare capitală europeană și copii ce vin să se joace cu verișorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparținem cu toții!

Apoi, cei care au rămas aici au șansa de a-și extinde domeniul activității oriunde pe continent. Câte firme românești nu lucrează pe comenzi din afară și câți români din țară nu sunt plătiți de firme străine? Câți tineri absolvenți de universitate nu visează un job într-o corporație și câte fonduri europene nu au ca destinație agricultura și turismul românesc? Și aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale și al discursului public, cât la nivelul oamenilor: așa cum ne-am obișnuit să auzim vorbindu-se românește și la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franțuzește, nemțește sau englezește și într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timișoara sau într-un parc din București. Europa nu e o abstracție; e zâmbetul celui ce-și caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut și cunoscut. Europa e visul calității pe care-l urmărim muncind și cumpărându-ne produsele dorite, e speranța mai binelui ce se exprimă în comfort și în civilizație. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanța dintre “noi” și “ei” de unde venim. Uitați-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naționalismului și ai autosuficienței – să vedeți cum arăta țara și cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privațiunile și nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toți mai săraci – și nu doar material, ci și moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul și lupta pentru un post (care începea din școală), cea pentru o locuință, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputință să ne-o imaginăm. Au fost și vremuri, au fost și cazuri în care această concurență surdă a luat forma turnătoriei și a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul și-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăți pentru care furtul, mincina și impostura au ajuns simple “strategii de supraviețuire”, fără nici o conotație morală. Ceaușescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri și punându-ne să ne batem unii cu alții la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimește, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziții”. Uităm prea ușor faptul că sistemul de “pile, cunoștințe, relații”, care s-a format atunci și care era esențial pentru supraviețuirea într-o lume săracă, centralizată și autoritară, e cel din care au derivat corupția și impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Și nu în acel timp s-au dezvoltat – exponențial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de inițiativă, supunerea față de șefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparație. Am rămas noi între noi și tot ceea ce am făcut și am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identității naționale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toți ceilalți erau reduși la fundalul amorf din care doar noi ieșeam în evidență. Își mai amintește cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (și nu la prețul acesteia fixat de Ceușescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci și descumpăniți. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit și în degrigolada conștientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toții a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorințe și posibilități e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam șansa de a le dobândi. Și totuși, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanțiile unei țări cu democrație reală (adică prin alternanța de la putere din 1996) și capabilă să-și respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost tratați ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) și accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci și lucruri mult mai concrete, pe care mulți și le amintesc: garanțiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piața noastră (și așa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) și am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mișcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toți. Nu multă, nu egală, nu așa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorința de a trăi mai bine și lupta de-a o realiza!

Firește că după 12 ani suntem nemulțumiți de existența decalajelor dintre noi și vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor și ale corporațiilor, de a vorbi de “neocolonialism” și de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiția – și, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-ași face case, de-a se procopsi cu titluri și funcții (obținute nu-mai-contează-cum), de a-și căpătui copiii și nepoții (ba și amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraților” nu avem noi conștiința responsabilității civice?

Atunci când câte un străin de rang înalt ne atrage atenția asupra îndepărtării de la regulile democrației – și, implicit, ale civilizației – ne supărăm pe el și ne aducem aminte de “neamestecul în treburile interne”. Numai că, dincolo de iritarea de moment, cu toții ne dorim “o țară ca afară”, adica una în care să poți trăi ca om printre oameni. Nimeni – și mai ales cei tineri – nu-și mai dorește revenirea la (neo)feudalismul ce împarte lumea între puținii pentru care orice e foarte ușor și mulțimea celor pentru care totul e foarte greu. Aceasta e o realitate și faptul că oamenii politici nu înțeleg acest lucru – căutând, dimpotrivă, să creeze o “republică nobiliară” bazată pe privilegii – nu face decât să arate, în mod manifest, câtă dreptate au cei ce ne fac observații. Politica – cea europeană – nu înseamnă “drepturi” exorbitante pe care unii și le atribuie lor înșile, ci dezvoltarea întregii societăți. Iar acest lucru e posibil nu doar (și nu în primul rând) prin politici sociale menite a-i subvenționa pe cei nevoiași, ci prin crearea unui cadru – legal, onest, competitiv – în care fiecare să se poată realiza pe măsura talentului și a muncii sale. Aceasta e Europa pe care ne-o dorim!

În momentele noastră de supărare suntem tentați a colora pre-modernitatea noastră cu o aură de superioritate față de modernitatea (în eternă criză a) Occidentului. Numai că faptul că suntem unica țară a Europei în care trenurile merg cu 50 de kilometri pe oră nu e un subiect de mândrie. Mulți din cei ce ne laudă, pe la televizor, farmecele călătoriei cu asemenea trenuri (ori chiar cu căruța), n-au mai pus piciorul în ele de decenii. Pentru ei există avionul, dacă nu chiar elicopterul oficial. Cei ce ne spun: bucurați-vă de înapoiere, căci ea vă ferește de excesele modernității sunt niște cinici. Oricum am numi-o, înapoierea înseamnă subdezvoltare, iar subdezvoltarea – într-o lume în care fiecare poate vedea cum o duc alții – nu naște decât frustrări. Cei care mențin țara în subdezvoltare sunt cei pentru care frustrarea și disperarea concetățenilor lor sunt materie primă, exact ca pădurile sau apele pe care le jefuiesc și le poluează. Oricât s-ar pretinde de “conservatori”, faptul de-a potența frustrarea oamenilor îi face mai curând discipolii lui Lenin.

Când europenii ne-au primit alături de ei, nu ne-au chemat ca pe niște rude sărace, cărora le dai – cu un dispreț mascat în milă – hainele uzate. Nu, ne-au chemat la aceeași masă cu ei, ne-au chemat să fim părtași la deciziile care se iau și care privesc soarta cetățenilor unui continent, ba ne-au și așezat (tocmai lunile acestea) în capul mesei. Acum nu mai putem invoca “răotatea vremurilor”, războaiele, molimile sau ocupațiile militare; acum suntem liberi să trăim și să facem ce și cum vrem noi. Dacă până acum piedicile ne foloseau drept scuze – “câte n-am fi făcut, dacă am fi fost lăsați în pace!” – acum nu mai avem după ce ne ascunde. Acum chiar trebuie să facem și tot ceea ce nu facem se vede. Și, mai ales, se vede dureros în absența celor care pleacă să-și încerce norocul în alte părți pentru că nu mai răbdarea de a-și risipi anii tot așteptând ca o regulă elementară să fie promulgată și în lumea noastră.

Corupția nu e o abstracție; ea e realitatea fracturii sociale care împarte lumea noastră între pătura deținătorilor de funcții și enormă masă a celor ce depind de aceștia. Într-o societate normală, statul e cel care depinde de cetățean (din al cărui impozit beneficiază) și funcția lui e clară: aceea de a garanta respectarea regulilor de bază ale vieții comune. Atunci când statul – cu “aleșii” și “funcționarii” lui – devine o castă autonomă care-și edictează “drepturi” în virtutea cărora îi tratează pe ceilalți ca pe o masă exploatabilă, el abdică de la menirea lui și devine un obstacol al dezvoltării țării. Europa constă – între altele – în dreptul la vot, real, nu trucat, care le permite cetățenilor să schimbe o atare stare de lucruri. Și să o schimbe nu pentru ca alții – cu aceeași sete de a-și rezolva problemele personale – să se cocoațe în locul celor detronați, ci pentru a crea o altă ordine a vieții comune, în beneficiul tuturor.

Ne-a amuzat, o vreme, suita pancartelor așezate pe te-miri-unde despre proiectele realizate cu bani europeni. Acum e timpul să ne fie aduse în față: pentru a vedea cât – din puținul ce s-a realizat în ultima vreme – are la bază contribuția Bruxelles-ului. Și s-ar cuveni, stând înaintea lor, să ne întrebăm cum ar fi arătat locul respectiv dacă nu ne venea suma necesară creării sau modernizării lui. S-ar cuveni să ne întrebăm care ar fi prețul celor mai elementare produse (într-o țară incapabilă să se hrănească din recolta internă) dacă am avea – la vest și la sud – vămi care să taxeze totul. Și să ne punem problema celor patru sau cinci milioane de români care, inevitabil, ar fi încremenit într-o economie de supraviețuire prin satele patriei, lipsite de facilitățile vieții civilizate. Sau, mai tineri fiind, să ne gândim cum am fi comunicat unii cu alții într-o lume în care tariful internetului ar fi fost monopolul unui grup de “băieți deștepți”, conectați la Guvern și Parlament. Nu noi, cu mintea și mâinile noastre am scăpat de toate acestea, ci Europa – cea pe care o judecăm adesea prea ușor – ni le-a dat și încă în chip firesc.

Poate că așa suntem noi făcuți: să nu mai vedem că ceea ce azi e normalitate, ieri părea un obstacol de netrecut. Cei care s-au confruntat cu el știu că acolo unde noii veniți văd doar șesuri sunt, de fapt, munți tasați. Ar fi bine ca și cei care privesc azi la semeția problemelor ce ne stau în cale să se gândească la cei de mâine, pentru care răspunsurile de negăsit acum vor fi niște banalități cărora abia le vor mai acorda atenție. Căci da, Europa nu e doar un răspuns; Europa e o problemă – ce se desface (deopotrivă în spațiu și în timp) într-o multitudine de probeleme – pe care, din clipa declarării intenției aderării, am fost chemați a ni le asuma. A trecut timpul în care noi eram o problemă pentru Europa; a venit vremea ca problema Europei să fie problema noastră. Și tot așa cum, la Bruxelles, problemele noastre sunt luate în serios, se cuvine ca și la București problemele Europei să fie un real subiect de meditație. Căci nu mai suntem cei care stăteam cu viza în mână prin vămi, nu mai suntem cei care visau o mașină veche din Germania sau se gândeau “cum să fugă”; acum suntem cetățeni europeni exact ca cei de la Paris, Berlin, Madrid sau Roma. Noi suntem Europa!

Și măcar atât merită să luăm în serios: dacă nu ne pasă de asta, atunci nu vom mai avea nici măcar unde fugi!

O stafie bântuie România și oriunde i se nimerește un microfon în față ne repetă aceeași poveste cu “noi” – cei buni și oropsiți – și “ei” – exploatatorii “fără neam și Dumnezeu”. Între “noi” și “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranșee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii și comuniștii – “eurocrații” de la Bruxelles ne supun deznaționalizării (fie prin emigrația de masă, fie prin distrugerea “tradițiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învățat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenței” față de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Și o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veștejite pe coșgiugul celor care, înglodați în noroaie și în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniță; 12 ani de când putem merge în Europa și de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit și noi – în sfârșit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori și în care posibilitățile vieții (de la hrană la haine și de la mașini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viața fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” și că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur și simplu. În primul rând pentru că cei nemulțumiți cu condiția lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-și încerca o nouă șansă. Peste 4 milioane de compatrioți ai noștri au plecat și, probabil, cei mai mulți nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în față – e atunci când nu (mai) poți pleca și când (și dacă reușești să fugi) nimeni nu te primește. Grație celor plecați, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-și vadă nepoții într-o mare capitală europeană și copii ce vin să se joace cu verișorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparținem cu toții!

Apoi, cei care au rămas aici au șansa de a-și extinde domeniul activității oriunde pe continent. Câte firme românești nu lucrează pe comenzi din afară și câți români din țară nu sunt plătiți de firme străine? Câți tineri absolvenți de universitate nu visează un job într-o corporație și câte fonduri europene nu au ca destinație agricultura și turismul românesc? Și aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale și al discursului public, cât la nivelul oamenilor: așa cum ne-am obișnuit să auzim vorbindu-se românește și la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franțuzește, nemțește sau englezește și într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timișoara sau într-un parc din București. Europa nu e o abstracție; e zâmbetul celui ce-și caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut și cunoscut. Europa e visul calității pe care-l urmărim muncind și cumpărându-ne produsele dorite, e speranța mai binelui ce se exprimă în comfort și în civilizație. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanța dintre “noi” și “ei” de unde venim. Uitați-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naționalismului și ai autosuficienței – să vedeți cum arăta țara și cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privațiunile și nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toți mai săraci – și nu doar material, ci și moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul și lupta pentru un post (care începea din școală), cea pentru o locuință, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputință să ne-o imaginăm. Au fost și vremuri, au fost și cazuri în care această concurență surdă a luat forma turnătoriei și a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul și-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăți pentru care furtul, mincina și impostura au ajuns simple “strategii de supraviețuire”, fără nici o conotație morală. Ceaușescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri și punându-ne să ne batem unii cu alții la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimește, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziții”. Uităm prea ușor faptul că sistemul de “pile, cunoștințe, relații”, care s-a format atunci și care era esențial pentru supraviețuirea într-o lume săracă, centralizată și autoritară, e cel din care au derivat corupția și impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Și nu în acel timp s-au dezvoltat – exponențial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de inițiativă, supunerea față de șefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparație. Am rămas noi între noi și tot ceea ce am făcut și am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identității naționale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toți ceilalți erau reduși la fundalul amorf din care doar noi ieșeam în evidență. Își mai amintește cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (și nu la prețul acesteia fixat de Ceușescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci și descumpăniți. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit și în degrigolada conștientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toții a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorințe și posibilități e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam șansa de a le dobândi. Și totuși, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanțiile unei țări cu democrație reală (adică prin alternanța de la putere din 1996) și capabilă să-și respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost tratați ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) și accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci și lucruri mult mai concrete, pe care mulți și le amintesc: garanțiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piața noastră (și așa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) și am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mișcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toți. Nu multă, nu egală, nu așa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorința de a trăi mai bine și lupta de-a o realiza!

Firește că după 12 ani suntem nemulțumiți de existența decalajelor dintre noi și vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor și ale corporațiilor, de a vorbi de “neocolonialism” și de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiția – și, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-ași face case, de-a se procopsi cu titluri și funcții (obținute nu-mai-contează-cum), de a-și căpătui copiii și nepoții (ba și amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraților” nu avem noi conștiința responsabilității civice?

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro

Continuați să citiți...

(Hotnews)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Filmul porno pentru care o elevă din Iași a plătit 150 de lei. Tânăra a regretat că s-a lăsat filmată în ipostaze indecente

VIDEO. Uitați-vă la progresista Merkel cum tremură necontrolat ca să înțelegeți cine sunt BOLNAVII care ne conduc destinele pe acest continent. Explicația lui Merkel? "Deshidratare". Tremuriciul incontrolabil "i-a trecut cu 3 pahare de apă" a spus Merkel

MOSTENIREA nestiuta a lui Ceausescu! America e SOCATA de ce a descoperit in Romania
ULTIMA ORA: Dusmanii tarii vor sa ascunda adevarul

Utile: Fructe care nu îngrașă; Cum să nu iei țeapă când cumperi o mașină second-hand; Cât alcool, tutun și bani lichizi puteți avea la trecerea dintr-o țară a UE în alta. Ce se întâmplă când depășiți limitele impuse

EURO U21 2019 | Germania s-a calificat în semifinalele turneului final

Lia Olguța Vasilescu: Legea pensiilor va intra miercuri la vot. Ne-am asigurat că avem majoritate

Iată cum se vinde țara. Portul Constanța promis de Cioloș Olandezilor în schimbul aderării la Schengen. Deutsche Welle: "Premierul Cioloș propune Olandei o bună afacere în domeniul transporturilor"

CE Under 21: Echipa probabilă a Franței pentru meciul împotriva României

Faze tari: El e cel mai vârstnic bucureștean; Cum au făcut niște studenți combustibil doar din aer și lumina soarelui; Antonia, primul ''funcționar public virtual'' din România, trece în etapa de hologramă

Financial Times: Ce opțiuni are Administrația SUA în conflictul cu Iranul

Simona Halep are așteptări mari pentru sezonul de iarbă: Sunt foarte entuziasmată/ Când debutează fostul lider mondial la Eastbourne

Germania: Pierderea scrutinului în Istanbul, începutul sfârșitului lui Erdogan (presă)

România U21 la EURO 2019 | "Acum că l-am auzit pe Mister, regret". Florinel Coman și-a recunoscut greșeala făcută în partida cu Anglia. Ce i-a transmis lui Mirel Rădoi: "N-am conștientizat!"

Argentina s-a calificat în sferturile de finală la Copa America

Codrin Ștefănescu, surprins de "lipsa de caracter a unor colegi" din PSD: O să vorbesc la Congres despre lucrul ăsta

Ianis Hagi, tot mai aproape de La Liga! Marca a anunțat echipa interesată de internaționalul român. Contra l-a sfătuit să accepta oferta

Cu ce bani plănuiește Guvernul să plătească creșterile de pensii din septembrie: vânzarea licențelor 5G, dividende și taxa pe bănci

Procurorul general Bogdan Licu, despre cazul fetiței din Mehedinți: La Secția de anchetă a fost constituit dosar penal/ Minora nu părăsește țara până când nu va fi în siguranță

Actele de violență de extremă dreapta, în creștere substanțială în Germania

​OFICIAL: Ashleigh Barty, noul lider al ierarhiei; Simona Halep a urcat pe 7

Semnalul revenirii! Așteptări mari pentru Simona Halep în sezonul de iarbă: "Sunt foarte entuziasmată să văd cum va fi!". Când debutează la Eastbourne

Iranul anunță că decizia de a-și restrânge angajamentul față de acordul nuclear este ireversibilă

Mallorca a promovat în prima ligă din Spania

Alexandru cel Mare avea 3 soții şi era dezgustat şi scârbit de practicile homosexuale şi totuși "Adevărul.ro" şi mulți alții din Rețeaua Progresistă afirmă cu Nerușinare că era "homosexual"

Vânzarea Țării continuă....Britanicii încep exploatarea la mina de unde rușii ne-au luat cel mai bogat zăcământ de uraniu

Digi 24 O pasageră s-a trezit încuiată într-un avion, în beznă, după ce ațipise în timpul zborului: "Experiența m-a traumatizat"

Maia Sandu, invitată la București. Ce am putea oferi concret?

Kovesi scapă de o acțiune disciplinară - decizia a procurorilor din Consiliul Superior al Magistraturii

Regina bârnei e acum și regina șoselelor! Cătălina Ponor a atras toate privirile + mesajul campioanei olimpice pentru Larisa Iordache și naționala U21 FOTO

Noul clasament WTA. Simona Halep a urcat o poziție față de săptămâna trecută/ Monica Niculescu, salt impresionant de 29 de poziții

Pew Research Center: "Populația lumii aproape se va opri din creștere în 2100". Vom avea o lume de Africani și de Asiatici. Populația Africii va exploda și va ajunge la 4.3 miliarde de la 220 milioane cât avea în 1950. Asiatici vor ajunge la 4.7 miliarde

Componenta economică a planului de pace pentru Orientul Mijlociu propus de SUA, primită cu scepticism

Bancul zilei: Pentru nostalgici

Consiliului Superior al Magistraturii ar putea pronunța decizia în cazul uneia dintre acțiunile disciplinare ale IJ împotriva lui Kovesi

Luni este dezbătută Legea Pensiilor în Camera Deputaților

"Sânziene - ie, floare și lumină" - tradiții și obiceiuri, la Muzeul Satului

România U21 la EURO 2019 | Detaliul care a făcut diferența în Grupa C: "Dacă facem o comparație cu echipa din anii precedenți, s-a schimbat acest lucru"

Aproximativ un sfert de milion de cehi au ieșit în stradă la Praga, cerând demisia premierului Babis

MINCIUNA DE LA NOTRE DAME. Internauții Francezi au demontat printr-un simplu experiment MINCIUNA autorităților franceze cu focul "accidental". Lemnul de stejar NU arde în Vâlvătăi...chiar supus la o flacără accidentală relativ mare

Tenis: Trofeele lui Boris Becker, scoase la licitație pentru ștergerea datoriile

România U21 la EURO 2019 | Italienii stau la pândă înainte de meciul tricolorilor cu Franța U21! Ce a scris Gazzetta Dello Sport în ziua meciului

Vlad Plahotniuc a renunțat la funcția de președinte al Partidului Democrat din Moldova: Formațiunea este ținută acum sub o presiune uriașă, din cauza că unii și-au greșit ținta

Stirile ProTV: Locuitorii unui cartier disperați de manelele ascultate la boxe de un grup de romi VIDEO

Judith Krantz, autoarea unor bestselleruri erotice, a murit la 91 de ani

Jocurile Europene 2019: Laura Coman, medaliată cu aur în proba de pușcă aer comprimat 10 m

Ce va face Erdogan după pariul ratat din Istanbul? (analiză AFP)

România U21 la EURO 2019 | Mirel Rădoi a anunțat una dintre schimbările din "primul 11" pentru meciul cu Franța! Selecționerul mută în atac: cine iese din teren

Trafic feroviar cu transbordare auto pe tronsonul Dr. Tr. Severin-Strehaia, după ce linia a fost acoperită de ape

Lady Gaga și Bradley Cooper continuă să alimenteze zvonurile despre o posibilă relație. Cei doi ar putea cânta împreună la festivalul Glastonbury

CUTREMUR de 7,5 grade produs în Indonezia, resimțit în Australia/ Mai multe clădiri din orașul Darwin au fost evacuate

Subiectele zilei: Orașul în care apa se primește doar pe cartelă, prin tragere la sorți; Falimentul afacerilor pe bani publici; Criza citostaticelor. De ce dispar medicamentele

Pompeo declară că SUA este pregătită să reia negocierile cu Coreea de Nord

Harghita: O casă distrusă și 25 avariate de o viitură, în satul Valea Rece; zeci de curți inundate și la Sândominic

Alegeri prezidențiale în Mauritania: Candidatul puterii ales cu 52% din voturi

Georgia: Noi proteste la Tbilisi împotriva puterii și a Rusiei

Copa America 2019 | Argentina, calificare dramatică în sferturile de finală! VIDEO | Lautaro Martinez și Aguero au adus prima victorie la turneul final pentru "Pume"

Șefa procuroarei care a intervenit la Mehedinți: A vrut să ia copilul pentru a-l duce la Medicină Legală

Gheorghe Ialomițianu: Am decis să-mi dau demisia din PNL Brașov

Alba: Exercițiu de simulare a producerii de inundații, anulat după ce a fost emisă o avertizare hidrologică reală

China cere explicații de la FedEx, după ce compania americană de curierat a refuzat să expedieze produse Huawei


Pag.1 Pag.2 Pag.3 Pag.4 Pag.5 Pag.6 Pag.7
Pag.8 Pag.9 Pag.10 Pag.11 Pag.12 Pag.13 Pag.14 Pag.15
Pag.16 Pag.17 Pag.18

Nr. de articole la aceasta sectiune: 1037, afisate in 18 pagini.



ieri 05:07 CITATUL ZILEI