00:16
Comentarii Adauga Comentariu

1547 Habsburgii se temeau de Unirea Maramuresului cu Moldova "Fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul sa intre pe furiș în Moldova"

Nota Redactiei: Asa cum vedeti, aflam ca la 1547 Maramuresul Istoric, care atunci era mult mai intins decat cel de astazi, era larg majoritar romanesc, incat Habsburgii si Ungurii se temeau ca mai devreme sau mai tarziu el se va uni cu Moldova

„Despre starea de- acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547”


"De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]."



Ioan-Aurel Pop: „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547

În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1546-1551), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu:

„Despre starea de- acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547”. Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe care îl reproducem în românește mai jos:

„Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci, în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept.

Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară. Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială *aceasta+, deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locurile joase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană.

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].

Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși”.

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis(Țara Maramureșului).

Nobilii maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui.

Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s-ar forța nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii – „nu vor fi puține”.

Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s-ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici.

Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s-o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei. Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență.

Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc.

Partea tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine, „spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice.

Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să-i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să-i „unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică. Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul oștilor ungare destinate combaterii tătarilor. Unul dintre aceștia, provenit dintr-o familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s-a chemat Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii l-au primit și l-au numit, după tradiție, voievod. Între timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție.

Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de cnezi de-ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de rege drept „infidel notoriu”, și-a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească.

Unii vor spune (au și spus-o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au „inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a continuat. Remarca este falsă dintr-un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani.

Astfel, cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s-a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata). Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta.„Lățirea” aceasta dădea naștere „celei de-a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor.

Firește, mulți cnezi nu au înțeles nimic și au stat în expectativă, după principiul că „va fi cumva”. După plecarea lui Bogdan în Moldova și întoarcerea urmașilor lui Dragoș la vest de munți, voievozii Maramureșului, aleși încă de adunarea cnezilor, erau confirmați de rege și numiți deocamdată voievozi-comiți.

De la 1400 încoace, ei erau doar comiți, aduși din afară și verificați pentru fidelitatea lor. Și așa, în vreme ce Moldova „s-a lățit țară”, adică s-a transformat în țară românească, Țara Maramureșului a devenit comitat ungar.

Astfel, două structuri etnice și politice identice au pornit pe căi diferite. Dacă oamenii de rând, țăranii, și-au dus viața netulburată – doar știm de la Blaga că „veșnicia s-a născut la sat” – oficialii vegheau și urzeau planuri. Factorii de decizie au știut că ceea ce se petrecuse în Moldova nu era de bun augur pentru țara ungară, iar în fruntea acestor știutori era chiar regele ungar. Au văzut clar cum românii nemulțumiți de pe teritoriul stăpânit de Ungaria își mutau uneori revoltele dincolo de Carpați, unde, pe fondul protestelor și răzvrătirilor locale, fondau structuri politice proprii, adevărate țări, desprinse din sfera dominației ungare. Așa procedase „Bogdan infidelul” cu cnezii săi, primit de boierii Moldovei ca un salvator, care a îndrăznit apoi, prin 1365-1366, nu doar să înfrunte, ci și să învingă oastea ungară. Atunci, la scurtă vreme, chiar în 1366, regele acesta (Ludovic I de Anjou) a venit și a rămas șase luni în Transilvania (din aprilie până în octombrie), ca să rezolve problema românească, a „răufăcătorilor” interni români, pe de o parte, și a rebelilor externi din cele două principate valahe pe cale de afirmare. Șerban Papacostea a observat că de vreo trei ori în a doua jumătate a secolului al XIV-lea oștile ungare au intervenit aproape concomitent la sud și est de Carpați, ca să oprească revoltele paralele ale „infidelilor valahi”. Exemplul cel rău al răzvrătirii trecea din interiorul munților în afară și venea înapoi, desprinzând noi segmente ale poporului român din dependența ungară și dând impulsuri proaste și celor care mai rămăseseră legați de regii angevini.

Situația din Transilvania era, la 1366, explozivă, iar lucrul se vede și dintr-un privilegiu regal solemn, emis în 28 iunie 1366 de menționatul rege Ludovic I și din alte câteva înscrisuri, aflate în legătură cu acesta. Din privilegiu reiese că regele, sesizat de „toți nobilii țării noastre transilvane”, care reclamau multele neajunsuri suferite din partea răufăcătorilor „de orice națiune, mai precis români” (malefactoresquarumlibetnacionum, signanterOlachorum), le-a dat acestor nobili anumite prerogative speciale, „pentru a stârpi și a nimici din pomenita țară” pe acești potrivnici români.

Ca urmare, se introduce o procedură de judecată specială prin care cnezii (micii proprietari români de sate) nu mai puteau fi echivalați nobililor decât dacă erau întăriți în cnezatele lor cu document de donație regească („Ai carte, ai parte”). Ceilalți, fără acte de donație, erau asimilați juzilor sătești, adică supușilor de pe moșiile adevăraților nobili. Prin această măsură, în mare parte din Transilvania propriu-zisă cel puțin, clasa nobilă românească a fost aproape eradicată. Alte măsuri aveau s-o completeze pe aceasta (nobilii adevărați ai Regatului Ungariei trebuiau să fie catolici; prigonirea clerului răsăritean și restricții în ridicarea bisericilor ortodoxe) și să adâncească procesul decăderii și diminuării elitei românești. Maramureșul, care se dezvoltase ca voievodat românesc separat și paralel cu Transilvania (chiar dacă nu și tocmai concomitent) nu făcea parte din voievodatul transilvan înglobat în Ungaria, ci devenise, de la finele secolului al XIV-lea, cum s-a văzut, un comitat ungar, vecin cu Transilvania voievodală.

De aceea, evoluțiile nu au fost identice. Elita românească din Transilvania a fost lovită de cetele ungare încă de pe vremea voievodului Gelou (circa 900), iar apoi, prin procesul de cucerire armată din secolele XI-XII, disoluția acestei elite a continuat. În secolele XIII-XIV, cucerirea militară a fost urmată de una administrativă și instituțională. Acum, elita cnezială românească este lipsită în mare măsură de baza puterii sale, pământul cu satele de țărani, care ajung în mâna fidelilor regelui și coroanei, aduși în mare parte din Ungaria propriu-zisă.

În Maramureș, nu s-a putut derula un asemenea proces radical de transfer de proprietate. Lumea Țării Maramureșului nu s-a putut schimba prea mult, pentru că nu a mai fost în puterea regelui să facă asta. Regele ungar a luat autoritatea adunării țării de a alege voievodul, a numit un comite dintre ai săi, a adus structuri bisericești catolice și coloniști germani și maghiari în cinci târguri, a încurajat infiltrațiile (roirile) rutene dinspre nord, a încercat să facă danii unor alogeni și cam atât. La 1400, dintre sutele de stăpâni de sate și părți de sate din Maramureș doar două familii erau neromânești! Așa că Maramureșul și-a dus multă vreme viața din Evul Mediu ca un comitat formal al Ungariei, dar, în profunzime, a rămas o țară românească, plină de nobili și de țărani români, cu rânduieli românești, cu biserici ortodoxe, cu sărbători rostuite din vechime și cu grai românesc autentic. Cu alte cuvinte, în secolul al XVI-lea încă, și nobilimea și țăranii maramureșeni, spre deosebire de Transilvania, erau români în cea mai mare parte. De exemplu, la 1391, nobilul român Drag pleca spre Constantinopolul asediat de turci ca să obțină (cu voia regelui Sigismund) rang de stavropighie pentru mănăstirea strămoșească de la Peri. Iar acest urmaș al lui Dragoș „moldoveanul” era un nobil adevărat, mare și puternic, care, oficial, trecea drept catolic, pe când acasă, printre ai săi, se purta după cutuma răsăriteană. La începutul secolului al XV-lea (1404) – a dovedit-o demult Nicolae Iorga – „boierii” („jupanii”) maramureșeni emiteau încă documente slavone la Sighet. Mai toată toponimia, oronimia, onomastica (antroponimia) au rămas românești (în mică parte, româno- slave) de-a lungul istoriei medievale.

Un document latin din 1592, care conține o hotărnicire la Borșa, dovedește din plin acest fapt și conține tulburătoare știri despre sermogeticus.Înainte de finalul actului în cauză, după obicei, sunt descrise hotarele pământului respectiv: „… se numea în graiul getic Gruiu Vinului, de unde se întinde către Gruiu Broscului, de unde spre Gruiu Piatra Roşie, apoi spre Pasul Prislop şi Piuța, apoi spre Gruiu Muncelui, apoi prin fața Izvorului Ursului şi, în sus, prin cursul apei numite Repedea, unde se sfârşeşte” (… getico sermonevocareturGrunvinulaj, indetendit ad GrunBrostuluj, inde ad Grun Piatra Rosie, inde ad Prislopas et Piutsae, inde ad GrunMoncsiului, indeprae Izvorul Vursuli et infra per meatumaquaeRepidevocataeibiqueterminaret). Examinarea acestor toponime şi oronime conduce la câteva concluzii interesante. Cum se vede, mai toate culmile de dealuri şi munți se cheamă gruie sau gruiuri, termen moştenit în româneşte din latinescul grunnium(neutru, singular, de declinarea a II-a). Aceste gruie se chemă „al Vinului”, „al Broscului” (poate „al Broscoiului”), „Piatra Roşie şi „al Muncelui” (poate „al Muncelului”). Toți aceşti termeni enumerați până acum, făcând parte din denumirile gruielor respective, sunt de origine latină. „Prislop” (plural prisloape) este, se pare, slav şi înseamnă în româneşte loc îngust între munți, trecătoare sau pas. Tot slav este şi cuvântul „izvor”, însă „urs” este latin, ca şi adverbul/adjectivul substantivizat „repedea”. Dacă „piuță” este cumva un diminutiv de la piuă, atunci şi acest toponim este tot latin, dar dacă este o formă coruptă de la „Bistriță” (provenită din neînțelegerea notarului), atunci cuvântul este tot slav. De altminteri, aceste râuri numite „Bistrița” poartă ori au purtat în multe cazuri, pe cursurile lor superioare, numele românesc de „Repedea”, semn că slavii nu au făcut decât să traducă denumirea romanică şi apoi românească. Iar aici, pare să fie vorba despre o astfel de „Repede” românească, numită, prin traducere, de către slavi „Bistrița”.

Cu alte cuvinte, mai toate denumirile din hotărnicirea de mai sus sunt româneşti şi de origine latină. Din zece toponime şi oronime (am numărat termenul „grui” o singură dată), opt provin din latineşte, ceea ce dă o proporție de 80%. Aceasta înseamnă că „graiul getic”maramureșean era de fapt latin! Lăsând paradoxurile la o parte, constatăm că notarul (scribul, diacul), care nu ştia româneşte, a numit totuşi limba română sermogeticus, expresie tradusă de noi prin „graiul getic”.

Lucrul este de mirare şi nu prea, fiindcă ne aflăm încă în această parte de Europă în epoca Renaşterii, care, prin umanism, introdusese maniera de a arhaiza denumirile în conformitate cu exigențele clasicismului greco-latin. Desigur, firesc ar fi fost ca notarul să scrie sermovalachicussau, după moda umanistă, sermodacicus, fiindcă provincia formată de romani s-a chemat Dacia şi nu Getia. Însă autorii umanişti cunoşteau unele texte antice din care reieşea identitatea, de la un moment dat, a dacilor cu geții, considerând probabil Dacia şi Getia drept sinonime.

Dar chiar şi aşa, cu aceste explicații posibile, după ştiința noastră, suntem în fața celei mai vechi denumiri de acest fel a limbii române, consemnată într-o sursă internă, din mijlocul societății româneşti. Cu alte cuvinte, un notar din Sighet – centrul istoric al comitatului Maramureş, rămas covârşitor românesc în Evul Mediu – îi aude pe români vorbind, le consemnează, atât cât se pricepe şi cum poate, numele de locuri şi de ape şi spune (pe la 1592) că toate acestea erau în „limba getică” sau în „graiul getic”. Faptul este copleşitor din mai multe perspective, inclusiv pentru ceea ce avea să însemne moştenirea daco-romană în conştiința publică românească modernă.

Nobilii de origine cnezială din Maramureș se întruneau în 1592 la Sighet, așa cum o făcuseră la 1404 și mereu-mereu de-a lungul vremii, în calitatea de lor de autorități locale în țară cu putere străină. S-au adaptat în tot acest timp noilor reguli, dar nu au uitat nimic din tradiție, din rânduielile vechi. La această neuitare au contribuit ei înșiși, cu vâna lor puternică de români, dar au contribuit și moldovenii. După revărsările de sub Dragoș și Bogdan spre est și după formarea deplină a celei „de-a doua libertăți românești”, au venit undele înapoi, ca să hrănească matca obosită și sărăcită. Principele Ștefan cel Mare a fost cel dintâi mare patron moldovean al românilor intracarpatici și nu se cuvine să insist aici asupra faptelor lui, în urma cărora era numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceu ori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari, cu zeci de sate românești. Al doilea a fost feciorul său, principele Petru Rareș, trecut și el în Ardeal, cu pace și vrajbă deopotrivă, dar mai ales cu faptă românească.

Oștile lui au cutreierat Transilvania și au văzut că din rutenimea de sus până în secuimea de jos erau numai vorbă românească și haină românească (cum spune frumos Nicolae Iorga). Petru Perembski (Porembski), secretarul reginei Isabela a Ungariei (de neam polonez), nota tot atunci, în secolul al XVI-lea, legat de aceste întâmplări:„Unii români au o bună parte din țară *din Transilvania+, care ușor s-ar uni cu dânsul *cu Petru Rareș+, pentru că au aceeași limbă”.

După cum se vede, două voci străine și independente una de alta – un oficial polonez și doi oficiali habsburgici – notau aproape concomitent, în secolul al XVI-lea, același lucru, anume că românii transilvani (maramureșeni) s-ar uni ușor cu Moldova, pe baza comuniunii de limbă, de religie, de tradiții. Firește, lucrul era mai ușor de notat decât de făcut.

Consilierii regești de la 1547 fac ceea ce le cerea natura meseriei lor, adică dau sfaturi. Sfatul lor este să nu fie tulburați prea tare românii maramureșeni prin răpirea bruscă a munților și pădurilor lor. Acestea ar fi trebuit – în opinia lor – să li se ia până la urmă, dar cu grijă, prin concursul unor oameni experimentați și fideli coroanei ungare.

Nici acum, la 1547, ca și la 1366, românii nu aveau acte scrise (chartae)pentru pământurile lor și astfel nu aveau nici parte de ele! Astfel, după cam două secole de la descălecat, aceeași problematică agita spiritele românești dintre munți și aceeași soluție părea să se impună, anume căutarea liniștii și adăpostului în Moldova.

În tot acel timp greu, o constantă s-a păstrat, totuși în Transilvania: încrederea în virtuțile și valorile neamului, în speranța de a suporta apăsarea împreună. Unirea cu moldovenii se baza pe încrederea comuniunii, a reușitei schimbării vieții ticăloșite. Ceea ce înseamnă că dialogul s-a păstrat mereu, că românii de la răsărit de Carpați, având șansa de a fi organizați în stat românesc, cu putere politică românească, au vegheat asupra ardelenilor, de la protecția averilor lor, făcută de Domnie, până la oblăduirea bisericească, exercitată de Mitropolia de la Suceava. Prin urmare, sensul descălecatului transilvănean spre est și sud s-a întors cu vârf și îndesat înapoi, aducând virtuți și valori românești noi, acolo unde acestea erau agresate, amenințate, umilite.

De aceea, este mai mult decât o pură întâmplare fără sens – cu spun unii – faptul că Mihai Viteazul, pornit din Țara Românească, ajungea în Transilvania și de aici trecea în Moldova, unde, la Iași, în iulie 1600, se proclama „domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, făcând nu doar stema și pecetea unică, ci și planuri mari de viitor comun. David Prodan – probabil cel mai mare istoric român transilvănean din secolul al XX-lea – în luptă cu unele înguste interpretări marxist-leniniste care nu admiteau prevalența „factorului extern” în „determinismul istoric”, se străduia să explice (și reușea în chip magistral) că descălecatul nu reprezenta un „factor extern”, fiindcă oamenii se mișcau în aceeași arie de civilizație românească. Cum să se spună că voievozii și cnezii români transilvani trecuți peste munți erau „factor extern”, când, în fapt, erau trup din trupul aceluiași popor? Numai mințile bolnave sau tendențioase puteau inventa asemenea aberații.

Prodan era aici – ca și altminteri – pe linia marii istoriografii naționale perene. Azi, iluștri necunoscuți, fără operă de istoric, vin și ne învață că nu a fost nimic în trecut, că ne-am născut „inventați” de intelectuali deștepți, că unitatea națională a fost o iluzie și că Țara e un proiect falit. Cu alte cuvinte, „experți europeni” (cum am zice astăzi) constată în secolul al XVI-lea că noi, cei de-atunci – ardeleni și moldoveni – ne-am fi unit, dar noi, cei de-acum, nevrednici, dar semeți epigoni, zicem că nu! Aici, în această parte de țară și la această universitate, s-a plămădit sub aspect intelectual unitatea politică modernă a românilor, cu voia lui Grigore Ureche și Miron Costin, a lui Dimitrie Cantemir și Mihail Kogălniceanu, a lui Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza. De-aici au pornit marile sinteze și monografii ale lui Xenopol, Iorga și Gheorghe Brătianu. Sub comunism – spre cinstea lor – marii dascăli ieșeni au continuat curata erudiție, dar și ideea națională, afirmată la nivel cărturăresc.

Am să închei acest excurs cu o evocare. Student fiind și apoi dascăl de școală secundară, urmăream literatura de specialitate, ghidat de dascălii mei. Unul dintre aceștia mi-a atras atenția că apăruse o carte despre unitatea românească medievală. Era cel dintâi volum dintr-o serie plănuită de profesorul Ion Toderașcu, acela care avea să-mi urmărească și îndrume, la rându-i, drumul spre cunoașterea trecutului. Pot să spun acum,cu siguranța experienței dobândite între timp, că Domnia Sa – ca și marea majoritate a colegilor Domniei Sale de sub aceste venerabile cupole – se situau pe calea magistrală a scrisului istoric, cultivând cu onestitate și dorință de adevăr, reconstituirea trecutului.

Dezbaterile istoriografice de astăzi sunt nu numai benefice, ci și absolut necesare dezvoltării domeniului. Dar să nu ne lăsăm amăgiți: istoria practicată fără reguli, istoria-eseu, istoria-manifest politic, istoria-scenariu de film, istoria-artă etc. își au toate rolul lor, dar nu mai sunt istoriografie. Istoric este numai acela care este capabil să cerceteze trecutul prin izvoare, să compare și critice sursele și să extragă de acolo realitatea vieții din trecut sau prezentul oamenilor de odinioară. Restul sunt povestitori, amatori, eseiști, artiști, politicieni, analiști politici, oameni cu idei etc., dar nu istorici.

Este bine să facem cu toții istoria, dar să-i lăsăm pe istorici s-o scrie! Ne pregătim să celebrăm împreună un secol de la Marea Unire și sunt destui – în context – care seamănă vânt ca să culeagă furtună, reînvățându-ne ba că „suntem aici de două mii de anii”, daci verzi care știau latinește înainte de Romulus și Remus și care erau creștini înainte de Hristos, ba că nu am fost, nu suntem și nu vom fi nimic altceva decât niște „omuleți patibulari” animați de mituri și admiratori naivi ai unui poet național bun de aruncat la coș!

Este bine, cred, să ne păstrăm cumpătul, să căutăm și să găsim – cât se poate – calea de mijloc. Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secolele al IX-lea și al XIX-lea, despărțiți în varii formațiuni, am fost o visată țară de țări și am trecut cum am putut de la sat la stat. Unitatea nu era, poate, o necesitate și nici măcar o posibilitate multă vreme.

Nu am aspirat secole la rând la unitate națională și nici nu am vrut să facem România în Evul Mediu. Am trăit nespectacular, în comunități modeste, pe văi mai mult decât pe dealuri, la adăpostul muntelui și al pădurii, pe căi ferite mai mult decât la drumul mare, la sat mai mult decât la oraș. Am fost țări de țărani, cuprinși de febra muncii tăcute, de care profitau alții. Dar am trăit și am ajuns până azi! De la o vreme, am văzut că unirea face puterea, că traiul împreună e mai bun decât cel izolat, că limba aceasta binecuvântată – a țăranilor și „a vechilor cazanii” deopotrivă – ne ajută să comunicăm.

La finele Evului Mediu, elita românilor s-a gândit că, pornind de la solidaritatea locală, de la unirea din cugete, prezentă peste tot, ar fi bine să facem și unirea politică. Aceasta a fost strategia marilor bărbați ai națiunii noastre. A fost bine, a fost rău? E greu de răspuns hotărât acum, fiindcă nu au trecut nici o sută de ani de împlinirea idealului lor. Dar e bine oare să ne hazardăm și să judecăm așa de aspru, după o mie de ani de singurătate, suta de ani de unitate, chinuită și ciuntită și ea! Nu ne este bine, dar cui îi este bine? Cine strigă în gura mare că nu mai poate de bine?

Eu zic să ne pătrundem cu toții – pe scena aceasta ciudată a lumii ai cărei actori de-o clipă suntem – de „acel farmec sfânt” al poveștii fără sfârșit care este viața, să ne bucurăm că avem o comunitate și o țară mare pe lângă unele mai mici, că avem un loc și un rost sub soare, așa cum au voit neamul și conducătorii lui. Unirea nu a făcut-o o generație spontanee și bezmetică; unirea au făcut-o generațiile de români care s-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exact cum gândeau maramureșenii sărăciți de munții și de pădurile lor, la 1547. În loc să le punem voința la îndoială, s-ar cuveni să ne pregătim – așa cum fac popoarele civilizate – de ceremonia sărbătorii Marii Uniri și de muncă stăruitoare. Haideți să știm să ne bucurăm cu demnitate de ceea ce avem pe-acest „picior de plai”, de marele privilegiu că ne este încă prieten „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”… Vom dobândi cu aceasta nu numai respectul de sine, ci și respectul lumii. Iar dacă nobilii-țărani maramureșeni gândeau la 1547 că unirea cu moldovenii i- ar putea mântui de cel rău, ar fi bine să luăm aminte și, după aproape cinci secole lungi, să le prețuim și respectăm înțeleapta opțiune. Dacă vom fi demni, vom fi tratați cu demnitate, iar dacă vom respecta noi înșine țara aceasta, clădită pe secole de sacrificii și speranțe, o vor respecta cu siguranță și alții.

Iași, 24 octombrie 2014, la Zilele Universității „Alexandru Ioan Cuza”

Ioan-Aurel Pop

Sursa: scribd.com>


(Fluierul)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Atac terorist la Paris: Un profesor de istorie care le-a arătat elevilor o caricatură cu Profetul Mohomed la lectia "despre libertatea de exprimare" - a fost decapitat în plină stradă

Vă amintiți cum urlau soroșiștii progresiști de la conducerea UE de tip Iohannis, Macron, Merkel, etc. că nu ne folosește la nimic să ne închidem frontierele? Țara fără niciun caz de Covid-19 pentru că și-a închis la timp frontierele.

RAFILA, fiu de TORȚIONAR bolșevic criminal născut în URSS, la fel ca Tismăneanu și Roman. "A executat 27 de țărani"! -

”Corectitudinea politică” şi noile norme "morale" ale lumii conduse de progresiștii neomarxiști

SECURISTOIZII AU PRELUAT CONTROLUL RAPORTĂRII. Noi șmenării ale Grupului de Dezinformare Strategică legat de rata infectării

Roxana Nemeş, protagonista unui film XXX: "Eu sunt acolo. Toată lumea face asta"

Ion Cristoiu: "Bucureșteanul e foarte des un animal oriental, un amestec de pătlăgele roșii, de țîri, de smochine și de bostan"

Anika Chebrolu, o tânără de 14 ani, a făcut o descoperire care ar putea duce la un remediu pentru Covid-19

METEO Cum va fi vremea în următoarele două săptămâni în întreaga țară. Când încep ploile

ESEU / De la teoria conspirației, la practica ei: lumea globală și noua religie neomarxistă

Twitter a șters un mesaj în care un consilier de la Casa Albă spunea că măștile nu sunt eficiente împotriva COVID-19

Surse: Franța va expulza 231 persoane suspectate de extremism, după atacul asupra profesorului de istorie

CITATUL ZILEI

Au trecut trei ani de când regizorul Cristian Mungiu a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler

Prinț și cerșetor în educația românească. Peste un sfert dintre copiii din România nu au acces la învățământul online

Libra Internet Bank lansează plata cu telefonul mobil pentru utilizatorii Android

Firea, tir de acuzații la adresa prefectului și primarului ales al Capitalei: "Lipsă de umanitate", "Nu a dus o pâine unui vârstnic"

Bacău: A fost redeschis Aeroportul Internațional ''George Enescu''

România este printre cei mai mari producători de grâu, dar importăm paste

Gândurile lui Cristoiu: Ar fi chiar o crimă mai mare dacă nu s-ar ține alegerile parlamentare/ Topul săptămânal al politicienilor

Simona Halep a fost aleasă cea mai bună jucătoare din lume, în 2018

Suedia impune noi restricții în contextul pandemiei de Covid-19

În 1933: Baschetul devenea sport olimpic, cu trei înainte de Jocurile Olimpice găzduite de Germania nazistă

Economia Chinei sfidează pandemia și înregistrează o creștere de 4,9% în trimestrul al treilea. FMI anticipează că economia Chinei va fi singura din G20 ce va crește în 2020

SĂRBĂTORI RELIGIOASE - 19 octombrie

Brexit: Londra dorește un acord, dar aruncă mingea în terenul UE

Cine răspunde pentru morții și răniții cauzați de infecțiile cu COVID din școli și din Campania Electorală? Toate unitățile de învățământ din Târgu Mureș, pe scenariul roșu după creșterea numărului cazurilor de COVD-19

DGPMB - controale privind măsurile anti-COVID: 1.500 de sancțiuni contravenționale, de peste 475.000 lei, aplicate în weekend

GCS: 2.466 de cazuri noi de COVID-19

Sute de persoane, reținute în Belarus în cursul protestelor de duminică

Situația COVID-19 pe județe, 19 octombrie: Capitala are 581 cazuri noi, iar Caraș-Severin, zero

Rata de infectare a crescut în București la 3,19. Alba este aproape de scenariul roșu

Vaccinul antigripal ajunge la medicii de familie. 500.000 de doze de vaccin gripal sunt livrate luni în toate județele din România

Președintele Klaus Iohannis susține declarații în ziua în care Capitala intră în Scenariul roșu

Ciolacu: Închidem școlile, dar ținem alegerile - asta e România normală promisă de președinte în campania electorală

România a pierdut o treime din medici, în plină criză de COVID-19

Fotbal: Cosmin Contra se gândește la posibilitatea ca noii proprietari ai FC Dinamo să-l demită

Ministrul Educației anunță că va monitoriza dacă tabletele au ajuns în școlile din Capitală

Parlament: Luni - opt persoane propuse ca ambasadori, audiate în comisiile de specialitate

Albumul de jazz 'Night and Day' - lansat la Editura Casa Radio

Noua Zeelandă: Noul caz de coronavirus probabil are legătură cu o navă sosită din Australia

Ciprul de Nord: Candidatul pro-Turcia, Ersin Tatar, a câștigat alegerile prezidențiale

Creștere de 55,7% în septembrie a mașinilor produse în România. În primele 9 luni s-au produs 129.583 unități DACIA Duster. Lista completă

HOROSCOP 19 octombrie. O zodie trece azi și prin bune și prin rele. Vezi ce semn nu este așa de norocos

Omagii pentru profesorul decapitat după ce le-a arătat elevilor caricaturi cu Mahomed

COVID-19: 10 milioane de cazuri în doar 32 de zile. Bilanțul global al cazurilor de coronavirus a trecut pragul de 40 de milioane. Regiunile cele mai afectate

UPDATE Bolivia/alegeri: Candidatul socialist Luis Arce învinge direct din primul tur (exit-poll)

Prefectul Capitalei: Luni se întrunește Comitetul Municipal pentru Situații de Urgență

Orban anunță când se va decide soarta școlilor din București

Cifra de afaceri a companiilor din România a scăzut cu 30 miliarde de euro în pandemie

Niciun loc liber în spitalele Covid-19 din Craiova. Unde vor fi trimiși pacienții care au nevoie de tratament

Ministrul Agriculturii, Adrian Oros, participă la Consiliul de miniștri AgriFish

Coronavirus/ GCS: 7.084 de amenzi, aplicate în ultimele 24 de ore; valoarea totală - 1.497.210 de lei

Avertismentul Greenpeace: Planul pe 10 ani al României privind clima și energia este neconvingător spre slab

Coronavirus in Romania: 2.466 new cases and 59 deaths. 757 patients are in intensive care units

Cine sunt candidații PNL la alegerile parlamentare 2020. LISTA COMPLETĂ pe județe și în București

Curs valutar BNR 19 octombrie 2020: Urmărește cursul valutar pentru principalele monede. Evoluția euro în raport cu leul

Ciolacu: Organizația de la Prahova a solicitat prezența doamnei Grațiela Gavrilescu pe listele PSD

Coronavirus: Moscova va începe vaccinarea în masă a rezidenților în următoarele două luni

Corpul de Control al premierului a găsit deficiențe grave la Spitalul Universitar de Urgență


Pag.1 Pag.2 Pag.3 Pag.4 Pag.5 Pag.6 Pag.7
Pag.8 Pag.9 Pag.10 Pag.11 Pag.12 Pag.13 Pag.14 Pag.15
Pag.16 Pag.17 Pag.18

Nr. de articole la aceasta sectiune: 1056, afisate in 18 pagini.