VIDEO | A fost scos la vânzare simbolul Centrului Vechi al Bucureștiului: Prețul pentru care se vinde clădirea istorică

Străjuind străzile pietruite numite după blănarii şi lipscanii de altădată, hanul îşi arată mai întâi ferestrele ample, înalte şi arcuite de la parter, colorate de faux vitralii. Etajul păstrează însă gloria de altădată, atent decorat cu elemente bogate precum braţele ce sprijină balconul de fier forjat, bordura comună ce funcţionează ca ancadrament al ferestrelor înalte şi înguste.

Astăzi, interiorul hanului este dedicat evenimentelor corporate şi private pe care le găzduieşte în trei mari zone - centru de conferinţe, recepţia-foyer şi salonul de evenimente.

Salonul de evenimente păstrează accente ale trecutului prin candelabre somptuoase, capiteluri reinterpretate şi piesele de boiserie ce încapsulează rafinamentul de tip old school. Sala este deservită de o bucătărie proprie.

Cea care păstrează farmecul vechiului han este curtea interioară, prin uşile pe care micii comercianţi le ţin deschise.

Cândva aici erau tei maiestuoşi care umbreau curtea, numele proprietăţii venind de la ei. Atanasie Hagi, Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici sunt cei care au construit în 1833 acest han, având deja prăvălii pe terenul pe care l-au extins cumpărând de la vecini.

"Au construit în locul lor, din temelie, şi în perfectă tovărăşie Hanul cu Tei, sau după cum spuneau ei bezestenul, din uliţa cea mare a Marchitanilor (strada Lipscani) ce se vede însemnat cu mărcile (iniţialele) noastre deasupra amîndorora porţilor, cu toată cheltuiala de tovîrăşie pă din două, frăţeşte, un ban şi un ban, de la urzire (început) şi pînă la sfîrşit de cheie", scrie Constantin Bacalbaşa în "Bucureştii de altădată".

Buna tovărăşie, ale cărei iniţiale se văd şi azi, nu a durat mult căci în 1835 hanul este partajat, fiecare proprietar primind câte 14 prăvălii şi două magazii; au păstrat în comun doar "umblătoarea (toaleta) şi odaia în care locuieşte îngrijitorul hanului".

În timp prăvăliile vor continua să îşi schimbe stăpânii şi să îşi închidă bine porţile noaptea pentru a-şi păzi călătorii şi negustorii, după cum scrie acelaşi Bacalbaşa: "Prăvăliile erau de o parte şi de alta, iar între ele o stradă, care pînă în 1916 era pavată cu piatră de rîu.(…) Toate prăvăliile erau aşezate pe pivniţi adânci cu bolte mari care se văd şi astăzi, tavanele prăvăliilor erau lucrate tot în bolte. Ca şi la alte hanuri, ferestrele şi uşile prăvăliilor aveau obloane de fier care în timpul nopţii se închideau, punîndu-se pe deasupra şi traverse îmbelciugate la extremităţi. La intrările hanului, de o parte şi de alta, alăturea cu clădirea, se aflau nişte stîlpi de piatră, înalţi ca de vreun metru şi destul de groşi, destinaţi a apăra stricarea zidurilor de căruţele cu mărfuri care intrau şi ieşeau din han".

Hanul cu Tei este una dintre cele mai celebre și vechi hanuri din București, cu o faimă comparabilă cu cea a Hanului lui Manuc, și este singurul care și-a păstrat forma inițială. Construit între anii 1833 și 1835 printr-o asociere între Anastasie Hagi și Ștefan Popovici, hanul se desfășoară în stil balcanic, sub forma unui pasaj dreptunghiular ce leagă străzile Lipscani și Blănari. Numele provine de la teii umbroși ce adăposteau locul pentru negustori și drumeți, dar în epocă era cunoscut și sub denumirea de Hanul de pe Ulița Mare a Marchitanilor.

Pe fiecare dintre cele două laturi erau dispuse câte 14 prăvălii, aparținând fiecăruia dintre asociați. Numai trotuarul și camera gardianului erau proprietate comună. Hanul avea două porți de acces, inscripționate cu inițialele proprietarilor "A.P." și "S.P.", pe ulițele Lipscani și Blănari, conducând către o curte interioară, lată cât să treacă o căruță. Porțile de fier erau bogat decorate, iar fațada hanului era din sticlă, element arhitectural specific Țării Românești.

Amplasarea în centrul comercial al Bucureștiului a adus beneficii imediate celor doi negustori, făcând din Hanul cu Tei una dintre cele mai importante noduri comerciale. De exemplu, atunci când Ștefan Popovici i-a vândut lui Ioan Lambru Polizu două prăvălii în 1837, acestea au costat fabuloasa sumă de 1.650 de galbeni, ceea ce i-a permis patronului să-și plătească toate datoriile făcute pentru construirea hanului. Iar profitabilitatea hanului a continuat și mai târziu. Hilel Manoach, care a cumpărat ulterior prăvălii aici, a câștigat atât de mult încât a lăsat, prin testament, o sumă enormă Academiei Române pentru a decerna anual un premiu.

Tot aici, Nicolae Kirilof, negustor de blănuri aduse din Rusia, și-a înzecit averea după ce a înființat un magazin de manufactură cu toptanul. Alexandru Kirilof, școlit în Vest, a desființat magazinul primit moștenire de la tată și a deschis aici o bancă. De-a lungul timpului, mulți proprietari au trecut pe la Hanul cu Tei, printre care și argintarul Gheorghe Cuiumgiu și fiul său, Gheorghe Coemgiopol, care a fost primul care a chemat "meșteri croitori străini pentru croitul hainelor nemțești" sau Costache Panaiot, ajuns primar al Capitalei în 1867.

Hanul cu Tei a supraviețuit atât cutremurului din 1838, care a afectat puternic Hanul lui Manuc, cât și marelui incendiu din 1847 în care a ars un sfert din București. Hanul a fost restaurat exemplar de profesorul arhitect Joja, în 1970. Astăzi, păstrând încă ceva din acea atmosferă de bazar turcesc ticsit cu mărfuri din Leipzig, Paris sau Viena, Hanul cu Tei găzduiește galerii de artă în micile prăvălioare și în pivniță a fost deschis un bar.

(Fluierul)