Motivele pentru care limba română este unică în lume: niciun alt popor nu se poate lăuda cu o aşa limbă

Româna-i veche de 1700 de ani. Şi că-i veche n-ar fi cine ştie ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Ţara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să înţelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostaşilor săi.

Poate vă pare de la sine înţeles, dar adevărul e că foarte puţine limbi din lume şi-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu aşa o stare de conservare.

Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică ataşat la sfârşitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, şi nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înţeleşi atunci când ne referim la un obiect sau la o fiinţă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularităţi de pronunţie pe care noi, români fiind, le punem în aplicare uşor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se mişte într-un fel când rostim „ceapă”, şi în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e acelaşi. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învaţă cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

Lingviştii spun că, cel mai şi cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte şi propoziţii. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt zero vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, şi probabil c-aşa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parţial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că şi-i aminteşte „ca prin vis” pe părinţii lui conversând, uneori, în această limbă.

Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Defineşte o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se foloseşte.

Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertăţii. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” şi „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

„Dor” şi „doină” se comportă mai degrabă ca nişte diamante roz decât ca nişte alăturări de sunete – exprimă emoţii într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar şi coabitări între cele două registre, latin şi slav.

Concret, genul dativ şi genitiv au aceeaşi formă (ca-n latină), timpul viitor şi perfect se formează după o regulă hibrid între latină şi slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

Româna e printre puţinele limbi în care „câinii latră şi ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar şi limba în care proverbele, deşi tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înţelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiştii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puţine cuvinte (la asta se referea şi Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înţelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

La fel de luxuriantă se dovedeşte româna şi-n ceea ce priveşte numărul de cuvinte. Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înţeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediţie a „Marelui Dicţionar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta în condiţiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, şi alea vreo 30.000.

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureş (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Şi totuşi, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri şi regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide şi Alf Lombard susţin că, iarăşi, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

N. R. – Ziua Internaţională a Limbii Materne este (din februarie 2000) o sărbătoare ţinută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică şi culturală, precum şi multilingvismul. A fost anunţată de UNESCO pentru prima oară la 17 noiembrie 1999 şi a fost recunoscută de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin aceeaşi rezoluţie prin care 2008 a fost declarat Anul Internaţional al Limbilor. (…)

Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare şi dezvoltare a patrimoniului tangibil şi intangibil. ONU consideră că toate acţiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversităţii lingvistice şi educaţiei multilingve, ci ajută şi la dezvoltarea conştiinţei tradiţiilor lingvistice şi culturale în întreaga lume şi la inspirarea solidarităţii bazată pe înţelegere, toleranţă şi dialog, scrie silneamt.ro

(Fluierul)