Războiul din Ucraina a schimbat modul în care gândesc armatele. Piaţa dronelor a crescut de zece ori, rolul vital al artileriei a revenit

Dronele au apărut ca armă preferată a conflictului. Războiul a dus la o lume bipolară, a stimulat cursa înarmărilor, arată o analiză Bloomberg.

n loc de tancuri şi avioane, dronele agile au apărut ca armă preferată a conflictului. Ele distrug tancurile, ucid trupe şi au permis ambelor părţi să facă ravagii în spatele liniilor inamice. Utilizarea de către Ucraina a vehiculelor maritime de suprafaţă fără pilot, ieftine, pentru a viza flota rusă din Marea Neagră a popularizat armamentul controlat de la distanţă pe mare. Iar primatul dronelor a declanşat un alt tip de competiţie: cursa pentru a le dezactiva prin bruiajul semnalului.

Potrivit estimărilor industriei, piaţa globală a dronelor este de aşteptat să ajungă la 260 de miliarde de dolari până în 2030, crescând de aproape zece ori faţă de anul anterior invaziei pe scară largă a Rusiei, arată Bloomberg. Deja atât Rusia cât şi Ucraina folosesc un număr dublu de drone faţă de clasicele rachete. Chiar dacă au o încărcătură explozivă mai mică, dronele sunt mult mai ieftine şi uşor de construit şi chiar de folosit prin multele metode de dirijare.

Avioanele fără pilot oferă comandanţilor de ambele părţi o vedere aeriană a câmpului de luptă, permiţându-le să monitorizeze mişcările inamicului în timp real - ceea ce face parte din motivul pentru care conflictul s-a transformat într-un război de uzură.

Asta înseamnă că, în ciuda acestui progres tehnologic, războiul de tranşee în stilul Primului Război Mondial, susţinut de baraje de artilerie, a prevalat de-a lungul liniei frontului. Acest lucru a necesitat ca adversarii să producă cantităţi masive de muniţie – cu mai mult sau mai puţin succes.

Din punct de vedere politic, războiul din Ucraina a creat o lume mai bipolară. A trimis Suedia şi Finlanda în îmbrăţişarea NATO după ce s-au opus atât de mult timp aderării la alianţă de teama de a nu antagoniza Rusia.

Nu toate ţările s-au grăbit, însă, să aleagă o tabără. Turcia, un membru NATO care se prezintă (nu fără motiv) ca un intermediar între facţiuni beligerante, nu s-a alăturat sancţiunilor împotriva Kremlinului. Nici Israelul, nici multe dintre ţările aşa-numitului Sud Global.

În schimb, o altă ţară, Ungaria, membră NATO şi UE, pare că ţine partea Rusiei în cadrul celor două organizaţii, unde se opune măsurilor de ajutor pentru Ucraina sau de sancţionare a Rusiei.

În măsura în care războiul a unit SUA şi aliaţii săi tradiţionali postbelici, a învăţat, de asemenea, ceva despre fiabilitatea acestor legături. Mulţi europeni încep să se îndoiască de statornicia aliatului lor transatlantic, după luni de spectacol politic care au întârziat eliberarea a peste 60 de miliarde de dolari în ajutor militar Kievului. Perspectiva revenirii lui Donald Trump ca preşedinte al SUA după alegerile din noiembrie le sporeşte neliniştea liderilor europeni.

Rusia a trecut la o industrie de război în timp ce naţiunile europene au fost lente în a stimula producţia militară şi a reprima evaziunea sancţiunilor, adesea împotmolindu-se în dezbateri procedurale. Capacitatea lor de a produce şi de a se aproviziona cu artilerie rămâne în urma celei a Rusiei, lăsând Kievul să raţionalizeze muniţia pe măsură ce războiul intră în al treilea an. În timp ce Rusia continuă să-şi preseze avantajul pe câmpul de luptă, aliaţii nu pot obţine suficiente arme pentru Ucraina. Kievul începe să-şi sporească propria producţie pentru a evita să depindă atât de mult de aliaţi, dar tranziţia necesită timp

Abia acum, la doi ani de război, Germania îndeplineşte obiectivul NATO de cheltuieli militare de 2% din PIB. Nu mai mult de jumătate din cei 30 de membri rămaşi vor ajunge la ea în acest an, deşi acesta este un salt mare faţă de înainte de începerea luptelor.

Donald Trump i-a alarmat pe europeni, ameninţând că va încuraja Rusia să invadeze ţările care nu cheltuiesc suficient pentru apărare. Dar au şi propriile motivaţii pentru a ţine cont de această presiune.

Liderii europeni avertizează că, în câţiva ani, Putin ar putea fi gata să atace o ţară NATO şi toate ţările îşi revizuiesc strategiile de apărare, ajustează cheltuielile militare şi caută cele mai bune metode de pregătire a populaţiei pentru noul război care ameninţă Europa.

Este un moment critic pentru care europenii nu sunt pregătiţi încă, după ce au crezut timp de decenii, de la terminarea Războiului Rece, că un conflict la scară mare nu mai este posibil pe continent.

(Fluierul)