05:18 2024-03-23
intpolitic - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu
_ COMENTARIU Marius Oprea: Politică, gloanţe şi sfinţi
COMENTARIU Marius Oprea: Politică, gloanţe şi sfinţi
În Federaţia Rusă, o dictatură în care Biserica sprijină războiul, a început un Jihad islamic: un atac terorist însîngerează Moscova şi clatină serios prestigiul lui Putin, proaspătul ales cu optzecişişapte de procente. În România, un altfel de terorism însîngerează de trei decenii istoria. Unul tăcut, fără gloanţe, nespectaculos, fără şanse să ajungă în topul ştirilor. Pentru că e vorba de morţi şi despre memorie.
Poporul român a rămas deja fără o parte a memoriei sale: cea a crimelor comunismului. Avem, e drept, instituţii – Instititutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. La crearea ambelor am fost implicat direct. De la Institut, pe care l-am condus din 2005, am fost dat afară de două ori: la cererea lui Băsescu în 2010 şi la cererea lui Iohannis în 2020, cînd şi-a instalat primul ”guvern al său”. Ambii premieri (Boc şi Orban) mi-au mărturisit ulterior, fiind cu ei prieten din tinereţe, că au trebuit, fără plăcere, să execute aceste ordine. La CNSAS, cînd am reuşit, alături de Ticu Dumitrescu să finalizăm şi să promovăm legea la Parlament în 1999, n-am ajuns în primul ei colegiu, din cauza unui ”joc de putere” manevrat discret de Securitatea infiltrată în PNŢCD, soldată cu excluderea ”părintelui legii” din partid şi a mea de pe orice listă. Aşa s-au petrecut lucrurile, de atunci încoace: inclusiv după ce am salvat, la propriu, instituţia – prin promovarea Ordonanţei de urgenţă care a împiedicat, în timpul guvernului Tăriceanu (eram consilier pe probleme de securitate naţională al premierului), închiderea ei la propriu – prin punerea în executare a unei decizii a Curţii Constituţionale care anulase legea în baza căreia CNSAS funcţiona. Pur şi simplu, am re-creat-o, în cîteva zile. Dar porţile ei îmi sunt în continuare închise, pînă în ziua de azi. Singura calitate în care pot intra acolo e cea de cercetător acreditat şi orice candidatură a mea pentru a face parte din Colegiu a fost întodeauna obturată, pe orice căi.
Aşa se întîmplă şi acum, cînd s-au făcut ”listele comune” ale Coaliţiei pentru Colegiu, care mîine vor fi ”validate” în Comisia juridică şi mai apoi votate în plen. Mai întîi, mi se reproşase, din toate părţile, că am acceptat candidatura susţinută de AUR, la o precedentă vacantare a unui post. A fost preferată doamna Sulfina Barbu, şi nu eu. Eu sunt, din 2002, doctor în istoria Securităţii. Am fost pus la zid din toate părţile şi, ascultător, am renunţat de astă dată la susţinerea AUR, încercînd să o obţin pe cea a ”Coaliţiei”. Ca întodeauna, mi s-au dat speranţe pînă în ultima clipă, cînd mi s-au transmis ”regretele”, însoţite de toate pretextele posibile.
Mă întreb, de ce nu trebuie să mă apropii de instituţii care se ocupă de ”investigarea” comunismului şi a Securităţii, unde nu pot lucra nici ca simplu angajat, deşi (practic) le-am creat, şi asta tocmai sub guvernări ”de dreapta” sau, mă rog, din care ”dreapta” face parte, ca acum. Şi de ce numai ”extremiştii” de la AUR, care, zice-se ”au legături cu Securitatea” m-au susţinut de fapt pentru un loc în Colegiu. Răspunsul, la prima vedere, ar fi că lucrurile stau invers şi Securitatea ar trebui căutată tocmai altundeva. Dar cred că de fapt lucrurile sînt mai nuanţate şi situaţia e mult mai ”personalizată”, adică e vorba aici, fără falsă modestie, mai mult de mine – decît de partide şi de inflitrarea lor de către securişti. Cred că e vorba de faptul că dintodeauna am spus că ”programul” şi proiectul meu cu privire la CNSAS este să readuc instituţia la esenţa ei, enunţată şi în titlu: DECONSPIRAREA SECURITĂŢII şi nu cu precădere a informatorilor ei, cu atît mai mulţi şi cu mai mare circ, cu cît numele lor sînt de mai mare rezonanţă. Securiştii au fost şi sînt cvasinecunoscuţi şi de aceea avem senzaţia (uneori şi dovada) că ”sînt peste tot”. Şi nu aveam de gînd, în niciun caz, să mai tolerez dosirea, ori necercetarea unor dosare importante, aşa cum au făcut-o atîţia ani funcţionari ai instituţiei, în cazul preşedintelui Traian Băsescu – Petrov: situaţie care a rămas fără nicio consecinţă pentru făptuitorii acestui abuz.
Mă gîndesc că probabil mi s-a tras şi de la morţi: cînd am dezgropat partizani ucişi de gloanţele Securităţii, chiar dacă era vorba de oameni care se predaseră acesteia ori erau scoşi din temniţele ei după ce au fost prinşi, ori au fost împuşcaţi ţărani nevinovaţi, care doar că au refuzat să-şi cedeze pămîntul la ”colectiv” în acţiuni ale poliţiei politice comuniste la fel de teroriste şi sîngeroase ca atacul de la Moscova (numai că în acest caz era vorba de un ”terorism de stat”), mi s-a reproşat inclusiv că fac, de fapt”, ”apologie legionară”, pentru că nu-ştiu-care din morţii dezgropaţi de mine făcuse parte din Mişcare. De parcă morţii poartă pe oasele lor zvastică, seceră şi ciocan, sau Steaua lui David!
Acum, singura cale care-mi mai rămîne – căci mă apropii şi eu de 60 de ani – e să rămîn cu cercetarea printre cei morţi, căci viii sunt ocupaţi cu ”liste”. Am început amenajarea osuarului de la Mînăstirea Dervent, unde aşez osemintele tuturor morţilor găsiţi pe parcursul a şapte ani de săpături, în cimitirul lagărului de la Periprava. Am planificat pentru această vară, cu ajutorul Fundaţiei Doina Cornea şi cu sprijinul promis al Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi a Înaltului Casian săpături ample în fostul lagăr de la Salcia şi din alte puncte din Balta Brăilei. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al donatorilor, oameni simpli, îi vom scoate şi morţii de acolo la iveală şi le vom pune o cruce la căpătîi.
Iar eu am pus cruce definitiv oricărei speranţe că Statul va sprijini vreodată, cu adevărat, scoaterea la iveală a victimelor, a osemintelor lor şi descoperirea, măcar pentru istorie, a criminalilor (căci justiţia, a făcut-o şi o face pentru ei doar Dumnezeu). După ce iniţial a făcut, la începutul anului, o ofertă de sprijinire a Fundaţiei ”Doina Cornea”, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, ”instituţie aflată în subordinea şi coordonarea Primului Ministru”, aflînd că e vorba de săpături în Balta Brăilei, pentru a scoate la iveală morţii de acolo, a răspuns, scurt, că nu are de fapt bani. Probabil că pentru aşa ceva nu are, căci fondurile ”investigatorilor” au fost majorate, în bugetul anului următor.
Aşa stînd lucurile, nu pot decît să constat cum sunt ucişi, a doua oară, morţii comunismului. Cum sunt lăsaţi de stat, după ce au fost ucişi tot de stat, să zacă în continuare în morminte fără cruce. Cum am transportat de la IML Bucureşti osemintele celor morţi în lagărul de la Periprava, ambalaţi în cutii pe care scria, cu litere de-o şchioapă, ”Deşeuri biologice”. Pentru stat, morţii comunismului sînt chiar mai mult decît un balast. Sînt efectiv un deşeu deranjant, despre care trebuie să se tacă – pentru că osemintele sunt dovada fizică, de necontestat, a crimei. Un schelet nu e un colocviu, ci o viaţă răpită, pentru care cineva ar trebui să plătească. Măcar în faţa istoriei. De aceea, scheletele trebuie deci, în viziunea statului, ”să rămînă în dulap”.
Cît despre mine, că tot am îndrăznit să-i scot la iveală şi îndrăznesc să continui să o fac, nu trebuie să-mi purtaţi de grijă: am trăit, graţie scrisului şi contractelor de drepturi de autor, îndeosebi cu ajutorul MEDIAFAX, din 2020 încoace. Iar de acum, o să am şi ”carte de muncă”: cu smerenia lui înnăscută, părintele arhimandrit Andrei, mi-a oferit slujba de ghid la Mînăstirea Dervent, unde am dus şi aşezat morţii, pe care eu, ca şi pelerinii ce vin să-i vadă îi socotesc ”sfinţii martiri de la Periprava”. Părintele mi-a spus, sfios, şi că nu-mi poate da mai mult decît salariul minim pe economie. Am acceptat.
Comentarii:
Adauga Comentariu