>

Această poveste a fost publicată inițial de Real Clear Wire

De Carlo J.V.Caro
> Real Clear Wire

Prin prioritizarea gestionării crizelor ca răspuns la tensiunile crescânde, președintele Biden și echipa sa de securitate națională riscă să deschidă din neatenție calea unui război între Iran și Israel.Doctrina Sullivan, care pare să evite luarea de măsuri decisive împotriva agresiunii iraniene, sporește posibilitatea unui război care ar putea duce la prima utilizare a unui atac nuclear în Orientul Mijlociu.

Din punct de vedere istoric, Israelul a fost proactiv în a împiedica adversarii săi să dobândească capacități nucleare, după cum au demonstrat atacurile militare din Irak în 1981 (Operațiunea Opera) și Siria în 2007 (Operațiunea Livadă).Cu toate acestea, provocarea prezentată de Iran este semnificativ diferită în ceea ce privește geografia și strategia, complicând aplicarea Begin Doctrine – strategia preventivă a Israelului pentru a neutraliza amenințările existențiale.

Întinderea geografică vastă a Iranului, care acoperă aproximativ 648.195 mile pătrate, depășește semnificativ atât Irakul (169.235 mile pătrate) cât și Siria (71.498 mile pătrate).Această zonă extinsă permite dispersarea instalațiilor nucleare pe un teritoriu larg, complicând astfel orice potențiale atacuri preventive.Această provocare este intensificată de terenul descurajator al Iranului, care prezintă lanțuri muntoase semnificative, cum ar fi Elburz, lanțurile Central și de Est și Munții Zagros.Multe dintre instalațiile nucleare ale Iranului au fost plasate strategic pentru a exploata aceste peisaje accidentate pentru fortificarea naturală.De exemplu, uzina de îmbogățire cu combustibil Fordow este înrădăcinată în mod deosebit într-un munte de lângă Qom, ceea ce o face o țintă formidabilă pentru atacurile aeriene.De asemenea, uzina de îmbogățire cu combustibil Natanz, deși nu este situată într-o zonă la fel de muntoasă, este puternic fortificată și parțial subterană, ceea ce crește complexitatea țintirii.Reactorul cu apă grea Arak, deși nu este la fel de profund fortificat ca Fordow, beneficiază de o locație strategică care utilizează atât apărarea naturală, cât și cea creată de om, sporindu-și securitatea.

Provocarea logistică reprezentată de distanța de la Israel la locații cheie iraniene complică semnificativ potențialele operațiuni militare.Avioanele de luptă israeliene, cum ar fi F-16 Fighting Falcon, F-15 Eagle și F-35 Lightning II, necesită realimentarea în zbor pentru misiunile dus-întors în Iran-un contrast puternic cu distanțele mai scurte implicate în operațiunile împotriva Irak și Siria.Necesitatea realimentării în timpul zborului, împreună cu nevoia de a se asigura permisiuni de survol prin spațiul aerian al mai multor țări, dintre care unele nu întrețin relații diplomatice formale cu Israelul, introduce obstacole diplomatice și logistice care nu sunt prezente în operațiunile împotriva Irakului și Siriei.

Având în vedere contextul istoric al poporului evreu și înființarea statului Israel, națiunea percepe fiecare conflict armat ca pe o luptă pentru însăși existența sa.Această perspectivă conduce Israelul să abordeze conflictele potențiale sau reale ca și cum ar fi angajat într-un război total.Datorită dimensiunilor geografice înguste, Israelul se confruntă cu limitări strategice unice în orice potențial conflict militar.De exemplu, într-un scenariu care implică Iranul, acesta din urmă ar putea folosi teritoriul sirian pentru a se retrage și a se reorganiza, schimbând spațiu pentru timp.Această strategie, valorificând geografia în avantajul său, nu este viabilă pentru Israel, având în vedere dimensiunea sa limitată și proximitatea de zonele de conflict.În consecință, capacitatea Iranului de a utiliza spațiu suplimentar pentru manevre militare prezintă un avantaj strategic pe care Israelul nu îl posedă.

În consecință, Israelul a căutat să securizeze zone tampon fără prezența iraniană sau a reprezentanților săi, sporind eficiența capacităților sale de apărare aeriană.Israelul a încercat, de asemenea, să perturbe punctele de trecere a frontierei dintre Siria și Liban și Siria și Irak.Succesul acestor obiective depinde parțial de faptul că Rusia se abține de la extinderea acoperirii sale de apărare antiaeriană.Desfășurarea Rusiei a sistemelor de apărare aeriană S-300 și S-400 a restrâns în mod semnificativ libertatea de mișcare a Israelului în spațiul aerian sirian, subminând efectiv superioritatea aeriană.Această schimbare a devenit evidentă când guvernul sirian, utilizând sistemul S-300 furnizat de Rusia, a doborât un vânător-bombardier israelian în februarie 2018.

Aderarea administrației Biden la doctrina Sullivan a condus la un răspuns inadecvat în urma uciderii a trei trupe americane și a atacurilor cu rachete asupra navelor care navigau prin strâmtoarea Bab el-Mandeb.Această inacțiune americană a forțat Israelul să adopte măsuri mai asertive.Cu toate acestea, abordarea Israelului de a contracara agresiunea iraniană, în principal prin țintirea unor figuri cheie din cadrul Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC), precum și concentrarea SUA asupra lovirii reprezentanților miliției șiite în Irak și Siria, nu să abordeze în mod eficient provocările strategice mai ample prezentate de Iran.Această strategie trece cu vederea rolurile esențiale ale Marinei Republicii Islamice Iran (IRIN) și Marinei Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGCN), care sunt esențiale în executarea obiectivelor strategice mai largi ale Iranului de stabilizare a regimului și hegemonia regională.

IRIN, în calitate de braț naval convențional al forțelor armate iraniene sub conducerea contraamiralului Shahram Irani, funcționează în cadrul doctrinei navale tradiționale.În schimb, IRGCN, condusă de contraamiralul Alireza Tangsiri, folosește războiul naval neconvențional, în special în strâmtoarea Ormuz, crucială din punct de vedere geopolitic, și în Golful Persic.Această supraveghere, care nu contracarează direct capacitățile și operațiunile IRIN și IRGCN, are ca rezultat că măsurile Statelor Unite și Israelului nu sunt insuficiente, permițând astfel Iranului să-și promoveze ambițiile de dominație regională cu o dispută redusă.

O reorganizare majoră a acestor forțe a avut loc sub Mahmoud Ahmadinajad, deoarece IRGCN a început să primească mai mult sprijin politic și de resurse decât IRIN.Acest sprijin a facilitat achiziția IRGCN de arme și echipamente avansate, consolidându-și capacitățile în războiul asimetric.În timp ce IRIN și-a îmbunătățit capacitățile prin achiziția a trei submarine rusești din clasa Kilo în 1991, încă îi lipsesc capacitățile cuprinzătoare ale unei marine cu apă albastră, în mare parte din cauza constrângerilor bugetare.În schimb, IRGCN a realizat progrese semnificative, cel mai recent cu rachetele balistice anti-navă Khalij Fars.

IRGCN a desfășurat exerciții navale importante, demonstrându-și capacitățile operaționale în Golful Persic.Aceste activități au inclus un atac simulat asupra portavioanelor americane și reținerea navei comerciale MV Maersk Tigris în strâmtoarea Ormuz, care demonstrează capacitatea sa operațională.În plus, IRGCN a oferit sprijin extins houthiților din Yemen.În ciuda sancțiunilor internaționale, Iranul continuă să își modernizeze forțele navale, reprezentând un factor de descurajare strategic în zonele maritime cheie.Având în vedere că aproximativ un sfert din aprovizionarea globală cu petrol provine din Golful Persic, dominația Iranului în această regiune poate avea un impact semnificativ asupra economiei mondiale.

Strategia de apărare maritimă a Iranului își extinde aria operațională pentru a include Golful Aden și apele yemenite.O reorganizare strategică a optimizat desfășurarea forțelor prin atribuirea de zone de responsabilitate distincte fiecărei componente navale: IRGCN este însărcinat cu operațiunile în Golful Persic, în timp ce IRIN preia comanda asupra Golfului Oman și a Mării Caspice.Ambele forțe mențin autoritatea operațională comună în strâmtoarea Ormuz.Această segmentare tactică a dus la directive strategice diferențiate, profiluri de misiune și compoziții de forțe pentru fiecare corp naval.

Doctrina navală a Iranului a fost perfecţionată prin lecţiile învăţate din Războiul tancurilor, în timpul căruia au fost vizate petrolierele comerciale aparţinând Kuweitului şi Arabiei Saudite – ambii aliaţi cheie ai Irakului.Aceste atacuri au avut ca scop paralizarea infrastructurii economice care a sprijinit efortul de război al Irakului.În aprilie 1988, a avut loc un moment crucial când USS Samuel B.Roberts a lovit o mină iraniană, suferind daune semnificative.Acest incident a dus la lansarea Operațiunii Praying Mantis de către Marina SUA, marcând cea mai mare bătălie navală de la al Doilea Război Mondial.Operațiunea s-a soldat cu distrugeri sau daune semnificative ale resurselor navale iraniene, forțele americane nu au suferit pierderi ale navelor lor.

În cel de-al Doilea Război Mondial, marina germană a folosit haite de lupi submarine pentru a desfășura atacuri devastatoare asupra convoaielor aliate de peste Oceanul Atlantic.Aceste tactici se bazau pe elementul surpriză, coordonarea între submarine și capacitatea de a lansa atacuri concentrate sub acoperirea întunericului.Dimpotrivă, IRGCN Iranului folosește tactici de roi, folosind bărci rapide și agile echipate cu rachete, torpile și, uneori, explozibili pentru atacuri sinucigașe.Spre deosebire de strategia germană de a urmări distrugerea totală, tactica Iranului se referă mai mult la afirmarea controlului asupra apelor sale din apropiere, hărțuirea și perturbarea prezenței navale a inamicului și controlul punctelor maritime de sufocare vitale.Pe măsură ce Iranul achiziționează rachete cu rază de acțiune mai mare și o precizie mai mare, raza sa strategică s-ar putea extinde pentru a include Golful Oman.

Este puțin probabil ca IRGCN să încerce o închidere completă a strâmtorii, deoarece o astfel de acțiune nu numai că ar dăuna grav economiei Iranului, ci și ar submina capacitatea acesteia de a susține un conflict militar prelungit cu SUA, Regatul Unit, și statele arabe din Golf.În schimb, Iranul ar folosi probabil mine navale și va folosi viteza, manevrabilitatea și furtivitatea bărcilor sale rapide în apele puțin adânci și înguste pentru a provoca și copleși navele mai mari și mai grele desfășurate de Statele Unite și aliații săi în regiune.Abordarea IRGCN asupra războiului asimetric subliniază puternic conceptele de jihad și martiriu, subliniind profunzimea strategică și angajamentul ideologic din spatele tacticii lor.

IRGCN îmbină în mod unic convingerile ideologice cu operațiunile militare.Fundamentul acestui angajament este adânc înrădăcinat în îndoctrinarea ideologică care se inspiră din textele religioase, în special din Sura Al-Anfal 8:65.Acest verset insuflă credința că un mic contingent de credincioși devotați poate depăși o forță mai mare de necredincioși, subliniind puterea credinței și a convingerii asupra numărului absolut și a adversarilor superiori din punct de vedere tehnologic.

În centrul doctrinei militare iraniene se află o lecție esențială din istorie: înfrângerea lui Ali ibn Abu Talib, primul imam șiit, în bătălia de la Siffin, atribuită lipsei de loialitate neclintită în rândul adepților săi.În mod similar, martiriul lui Hussein, al treilea imam șiit, la bătălia de la Karbala, este un simbol profund al sfidării împotriva tiraniei, indiferent de circumstanțe.Aceste episoade istorice evidențiază concentrarea doctrinei pe ascultarea completă față de conducere și disponibilitatea de a lupta în condiții dificile.Drept urmare, armata depinde de luptători care nu numai că sunt îndoctrinați temeinic cu aceste principii, dar sunt și pregătiți să-și dea viața pentru convingerile lor.

Filozofia căutării martiriului, adânc înrădăcinată în anumite credințe, a fost demonstrată în mod viu în timpul războiului Iran-Irak de mii de voluntari iranieni prin atacuri sinucigașe.Au fost motivați de convingerea că a muri pentru credința lor era o datorie sacră.Aceleași tactici au fost observate în atentatele sinucigașe palestiniene și în Al Qaeda.Alături, Iranul a lansat eforturi semnificative de recrutare publică, făcând apel la voluntari gata să îmbrățișeze martiriul.

După atacul terorist al Hamas din octombrie 2023, Iranul a intensificat aceste campanii de recrutare, cu scopul de a-și aduna cetățenii împotriva Israelului.Regimul iranian a difuzat apeluri la televiziunea națională, îndemnând telespectatorii să își înregistreze dorința de a lupta în Palestina și a introdus o platformă online pentru înregistrarea voluntarilor, prezentând o strategie metodică de recrutare.În 2005, peste două sute de persoane s-au oferit voluntari pentru misiuni sinucigașe care vizează interesele americane și israeliene, motivate de organizații care onorează martirii mișcării islamice globale.

Carlo J.V.Caro este un analist politic și militar.Are o diplomă de licență de la Universitatea Columbia.

Postarea Doctrina Sullivan a apărut prima dată pe The Gateway Pundit.

(Fluierul)