CCR: Iohannis și-a depășit atribuțiile prin decretul stării de urgență legiferând abuziv pe drepturi constituționale. Securistoizii de la Guvern și de la ANCOM trebuie să deschidă rapid site-urile închise ilegal altfel intră în Sfera Penală.

23:59 2020-05-17 disasters - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu

CCR: Guvernul și Președintele NU pot limita drepturi şi libertăţi nici acum nici după 15 Mai: Decizia CCR are implicaţii majore și după 15 mai. Foto: Cei doi violatori ai Constituției

REZUMAT: CCR:. 1. Iohannis și-a depășit atribuțiile prin decretul stării de urgență introducând abuziv în decret elemente de legiferare. CCR arată că doar Parlamentul poate legifera restrângerea de drepturi și libertăți sau modifica alte legi.
1.a. Ca rezultat, Securistoizii de la Guvern și de la ANCOM trebuie să deschidă rapid site-urile închise ilegal altfel intră în Sfera Penală.
2.b. Guvernul și Președintele NU pot limita drepturi şi libertăţi nici acum nici după 15 Mai: Decizia CCR are implicaţii majore și după 15 mai
2. Ordonanță de Urgență 34/2020 (care introducea adăugiri ex. Amenzi etc.), la ordonanța de urgență din 1999 cu privire la Starea de Urgență este în întregime neconstituțională.

06.05.2020

CCR a explicat, miercuri, că a declarat neconstituțională întreaga Ordonanță de Urgență 34/2020, nu doar articolele referitoare la amenzile date în perioada stării de urgență, și susține că chiar și decretele prin care Klaus Iohannis a declarat starea de urgență au fost ”cu depășirea cadrului legal”. Mai mult chiar, CCR arată că doar Parlamentul poate legifera restrângere de drepturi și libertăți sau alte legi.

”CCR a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.

Curtea: "3. A admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.

1. Din analiza cadrului normativ constituțional și legal, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate: Parlamentul are competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, în vreme ce Președintele are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor.

Legea organică, transpunând art.93 din Constituție, dă în competența Președintelui instituirea, prin decret prezidențial, a stării de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate și identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns.

Decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară.

Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.14 lit.d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art.4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale.

În speță, Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat (n.red. doar) drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns.

În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgenţă cu aplicabilitate directă” (achiziționarea directă de bunuri de către autorităţile publice, suspendarea din funcţiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea prescripţiilor şi termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență.

Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.).

Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze.

Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției.

Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție.

2. Curtea a reținut că dreptul contravenţional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale.

În aceste condiţii, actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate.

Or, Curtea constată că dispozițiile art.28 alin.(1) prin sintagma ”nerespectarea prevederilor art.9 constituie contravenţie” califică drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională.

În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

Mai mult, prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 stabilesc în mod nediferențiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeași sancțiune contravențională principală.

În ceea ce privește sancţiunile contravenţionale complementare, deși legea prevede ca acestea se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, atâta vreme cât fapta nu este circumscrisă, evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă.

În concluzie, Curtea a constatat că prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum și principiul restrângerii proporționale a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituție.

3. Actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor.

Cu alte cuvinte, rațiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Reținând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție, Curtea a constatat că, în actualul cadru constituțional,un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.

Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată în temeiul art.114 alin.(4) din Constituția României din 1991, deci anterior revizuirii Constituției prin Legea nr.429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003) care a introdus dispozițiile art.115 alin.(6), Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 a fost adoptată cu respectarea cadrului constituțional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor și libertăţilor fundamentale.

În schimb, în ceea ce privește Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție, întrucât prin conținutul său normativ a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică). Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului.

Fluierul Report

CCR: Iohannis și-a depășit atribuțiile prin decretul stării de urgență legiferând abuziv pe drepturi constituționale. Securistoizii de la Guvern și de la ANCOM trebuie să deschidă rapid site-urile închise ilegal altfel intră în Sfera Penală.

CCR: Guvernul și Președintele NU pot limita drepturi şi libertăţi nici acum nici după 15 Mai: Decizia CCR are implicaţii majore și după 15 mai. Foto: Cei doi violatori ai Constituției

Linkul direct catre Petitie

Comentarii:

Adauga Comentariu

Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul: