Coerența inimii, creierul şi respiraţia: un concept medical care atrage tot mai mult interesul specialiștilor / Ce beneficii extraordianre aduce

Coerența cardiacă este o stare care apare atunci când sistemele corpului nostru – respirația, ritmurile inimii, sistemul nervos, endocrin şi imunitar – sunt sincronizate unele cu altele, funcționează eficient și în armonie. Coerența stă la baza performanței și a sănătății optime a ființei umane, este condiţia necesară pentru controlul emoţiilor, pentru relaxare și îmbunătățirea funcției cognitive, pentru prevenirea insomniei, îmbunătățirea concentrării, reducerea riscurilor cardiovasculare etc.

În agitația vieții noastre cotidiene, trecem adesea cu vederea puterea incredibilă a inimii, care, dincolo de a fi un simplu mușchi care pompează sânge, joacă de fapt un rol esențial în bunăstarea generală, influenţând atât sănătatea mentală, cât și pe cea fizică, în moduri profunde.

Cercetătorii au descoperit că atunci când inima este într-o stare de coerență, ea trimite semnale către creier, influențând manifestarea noastră emoțională și mentală. În esență, inima poate conduce creierul spre echilibru şi claritate sau îl poate trimite spre haos. Cheia constă în înțelegerea și valorificarea acestei conexiuni.

Diverse studii au arătat că atunci când o persoană dobândeşte mai multă abilitate în a genera şi a controla coerența inimii, capacitatea de autoreglare a stărilor mentale și emoționale este mult îmbunătățită.

Coerența inimii se defineşte, aşadar, ca o stare în care inima, mintea și emoțiile sunt sincronizate și echilibrate, care poate fi autogenerată, permițându-ne să ajungem la mai multă securitate și stabilitate interioară, să fim mai rezistenţi la stres, să ne adaptăm mai uşor la diverse situaţii, ca în acele zile “bune” pe care fiecare le-a experimentat la un moment dat, când părea că totul merge de la sine, firesc, după plac.

Când suntem stresați, corpul nostru nu este sincronizat din cauza emoțiilor negative, provocând tulburări ale ritmului cardiac și ale sistemului nervos, care duc la blocarea și inhibarea neurocortexului sau a creierului rațional.

În schimb, emoțiile pozitive creează armonie în sistemul nervos și în ritmul cardiac, în comunicarea dintre ele, provocând deblocare la nivelul creierului, celelalte sisteme ale corpului sincronizându-se în această stare pe care o numim “coerență”.

Există cel puțin 40 000 de neuroni în inimă care comunică cu diferite zone ale creierului, inclusiv cu amigdala, talamusul și cortexul. În viața de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nu numai inima răspunde continuu creierului, ci și invers.

De altfel, cercetătorii din domeniul neuroştiintelor şi al fizicii cuantice, de la “HeartMath Institute”, California, şi de la Universitatea din Montreal, Canada, numesc inima “al doilea creier” (aspect ignorat până în prezent), un organ înzestrat cu inteligenţă, cu rol esenţial nu numai în circulaţia sângelui şi în menţinerea vieţii, ci şi în procesele cognitive, în decodarea informaţiei intuitive, în felul în care percepem lumea, în modificarea ADN-ului, şi spun că această realitate descoperită în ultimii ani ar putea fi punctul de plecare pentru un posibil şi apropiat salt în evoluţia fiinţei umane.

Există diverse modalităţi prin care poate fi întreţinută şi stimulată coerenţa inimii, cea mai importantă cale (şi simplă, în acelaşi timp) fiind respiraţia. Calitatea respiraţiei, ritmul şi intensitatea acesteia influenţează direct şi categoric sănătatea fizică şi mentală.

Chiar dacă nu ştim, ca nespecialişti în domeniul medicinei, explicaţiile ştiinţifice, cu siguranţă că fiecare dintre noi a simţit, în anumite împrejurări, că respiraţia profundă şi lentă induce o stare de linişte şi calm. Acest lucru se întâmplă pentru că, printr-o astfel de respiraţie, este stimulată activitatea sistemului nervos parasimpatic şi diminuată, în paralel, cea a sistemului nervos simpatic,

Sistemul nervos simpatic pregătește organismul pentru acțiune (producția de adrenalină, accelerarea ritmului cardiac, transpirația etc.), în timp ce al doilea (sistemul parasimpatic) activează mecanismele de relaxare (producția de acetilcolină, scăderea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac, activarea digestiei etc.).

Inspirarea stimulează sistemul nervos simpatic, în timp ce expirarea stimulează sistemul parasimpatic, ceea ce se traduce prin încetinirea ritmului cardiac, diminuarea presiunii arteriale şi întoarcerea la o stare mai calmă, echilibrul dintre cele două asigurând coerența inimii.

Cea mai cunoscută metodă de respiraţie, naturală, simplă, sigură, pentru coerența inimii, este cea denumită “3-6-5” şi constă în efectuarea, de 3 ori pe zi, a 6 cicluri de respirație, timp de 5 minute. Fiecare ciclu se descompune în 5 secunde de inspirație și 5 secunde de expiraţie. Cele mai bune momente pentru a face acest lucru sunt la trezire, la culcare și în timpul zilei, într-un moment de relaxare, deoarece respirația ghidată promovează o stare de calm și ușurare și reduce stresul.

Poziţia cea mai potrivită pentru aceste exerciţii este aşezat, cu spatele drept, deoarece coerenţa cardiacă nu funcţionează bine în poziţia întins pe spate, din motive anatomice şi fiziologice. În timpul inspirației, diafragma coboară și stomacul se extinde, iar în timpul expirației, diafragma se ridică și stomacul revine la dimensiunea normală. Transformarea acestor exerciţii într-un ritual zilnic va aduce nenumărate benficii pentru sănătate.

Pe lângă respiraţia diafragmatică, descrisă anterior, se poate exersa şi respirația ritmică – un exercițiu în care respirația este reglată pentru a fi la un anumit ritm, de obicei, cu ajutorul unui metronom sau al unei aplicații specializate. De regulă, este vorba de 6 respirații pe minut (10 secunde pe inspirație, 10 secunde pe expirație). Si acest ritm este asociat cu coerența inimii și poate ajuta la încetinirea ritmului cardiac și la reducerea nivelului de stres.

Respiraţia diafragmatică vine să compenseze alte tipuri de respiraţie, rapide, superficiale, în care volumul de aer inspirat şi expirat este redus. Respiraţia claviculară sau respiraţia toracică, de exemplu, este cea de care ne folosim cel mai des.

În timpul respirației claviculare, mușchii intercostali și mușchii din jurul claviculei sunt folosiți pentru a ridica partea superioară a cutiei toracice și pentru a permite aerului să intre în plămâni. În timpul respirației claviculare, diafragma este utilizată într-o măsură mai mică sau chiar deloc, ceea ce poate duce la o ventilație pulmonară ineficientă și la o oxigenare redusă a sângelui.

Respiraţia costală sau respirația toracică intermediară este un alt tip de respirație care implică mișcarea cutiei toracice, însă mai ales în zona coastelor. Acest tip de respirație este intermediar între respirația claviculară (superficială) și respirația diafragmatică (abdominală).

In timpul respirației costale, mișcarea cutiei toracice este mai pronunțată decât în respirația claviculară, dar mai limitată decât în respirația diafragmatică. Coastele se ridică și se extind în timpul inspirației, iar în timpul expirației, ele revin la poziția inițială, scrie destepti.ro.

Respirația costală, suficientă şi utilă în activităţi moderate, cum ar fi mersul pe jos sau activităţi fizice uşoare, poate permite un volum de aer mai mare decât respirația claviculară, dar poate fi mai restricționantă decât respirația diafragmatică.

Mișcarea coastelor este posibilă datorită activării mușchilor intercostali, care conectează și susțin coastele. Acești mușchi ajută la extinderea și contractarea cutiei toracice în timpul respirației.

Deşi, în epoca modernă, abia de câţiva ani s-au deschis porţile către o nouă ramură a medicinei, neurocardiologia, care acordă o importanţă deosebită coerenţei inimii (pe care mulţi continuă să o încadreze în categoria subiectelor de pseudoştiinţă), se pare că, despre rolul exerciţiilor de respiraţie pentru sănătatea inimii, a creierului şi a corpului se vorbeşte de peste trei milenii.

În Huangdi Nei Jing, cea mai veche lucrare a medicinei tradiționale chineze, capitole importante sunt consacrate “bătăilor inimii” şi pulsului. Un loc important ocupă acest subiect şi în scrierile lui Aristotel şi Hipocrate, precum şi în cele ale lui Claudius Galenus, ultimul mare medic al Antichității, considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei.

În 2017, o echipă de cercetători de la NorthShore University, SUA, pornind de la întrebarea “De ce, la un efort fizic serios, oamenii îşi reglează instinctiv respiraţia?”, au ajuns la concluzia că un control voluntar al respiraţiei generează modificări în funcţionarea creierului (la nivelul trunchiului cerebral, care are grijă şi de bătăile inimii şi de somn), cu efecte benefice pentru organism.

De asemenea, specialişti în neurostiinte, de la Stanford Universty, California, SUA, au identificat peste 3000 de neuroni, plasaţi adânc în trunchiul cerebral, responsabili de ritmul respiraţiei, inclusiv de schimbarea acestui ritm în timpul râsului, suspinului, căscatului şi alţi 175 de neuroni care se comportă ca un fel de releu în raport cu acele părţi ale creierului implicate în mecanismele stărilor de veghe şi de atenţie.

La o respiraţie lentă şi profundă, cei 175 de neuroni (după o confruntare cu un pericol, de pildă) semnalează creierului că totul este sub control şi că îşi poate diminua “vigilenţa”. Aşa se explică de ce, în situaţii de enervare sau de panică, o respiraţie lentă şi profundă contrabalansează starea de excitaţie şi instaurează treptat un sentiment de calm.

Dincolo de aceste aspecte de abia acum puse în prim plan de cercetarea medicală, se ştie că, intuitiv, fiecare dintre noi simţim nevoia să luăm “o gură de aer”, când ne simţim obosiţi sau depăşiţi de eforturi, evenimente, situaţii etc.

Pe de altă parte, dacă suntem atenţi, vom constata că, deşi respiraţia este un mecanism cu care ne naştem şi fără de care nu am putea trăi, de-a lungul vieţii “uităm” să facem acest lucru corect, astfel încât nu ne dăm seama că, de cele mai multe ori, respirăm parţial, crispat, rapid, din cauza stresului, a sedentarismului, obişnuinţei, ceea ce înseamnă că oxigenul inspirat nu este suficient.

Inima, “al doilea creier” – spun cei implicaţi în cercetări – este o rețea complexă de nervi, neurotransmițători, proteine, ale căror celule sunt similare cu cele găsite în creier. A devenit clar în ultimii ani că o comunicare sofisticată în două sensuri are loc între inimă și creier, fiecare influențând funcția celuilalt.

Corența inimii activează răspunsul de relaxare al organismului și scade activitatea sistemului nervos responsabil de mecanismul/ răspunsul “luptă sau fugi”, adică felul în care organismul nostru răspunde automat la un eveniment perceput ca fiind stresant sau periculos, la frica de schimbare, sentiment care, conştientizat sau nu, ne influenţează, deciziile, starea de spirit, ne face vulnerabili în faţă situaţiilor imprevizibile.

S-a mai observat că mecanismele legate de coerența cardiacă îmbunătăţesc neurotransmițătorii, cum ar fi dopamina și serotonina, prevenind anxietatea și depresia, reglează activitatea hormonală, deoarece inima controlează hormoni precum adrenalina, auriculina, oxitocina și cortizolul, stimulează memoria și abilitățile de procesare a informațiilor, creste nivelul de energie al organismului, scade tensiunea arterială şi determină calitatea somnului.

Pentru coerența inimii, pentru performanța mentală, pentru starea generală de bine este nevoie să (re)învăţăm să respirăm corect/ complet, ca şi cum ar trebui să ne armonizăm în fiecare clipă cu “respiraţia vieţii”, să nu ignorăm că inima este un organ dotat cu inteligenţă, într-un schimb permanent de informaţie cu creierul, că organismul funcţionează pe baza unor mecanisme mult mai subtile decât cele pe care le-au descris până acum, anatomia şi fiziologia clasică.

(Fluierul)