Ion Cristoiu: O himeră antonesciană: Recreştinarea Rusiei

Ion Cristoiu: Dintre toate himerele alimentate de Războiul Sfînt, al cărui dezastru ne avertizează că trebuie să ne păstrăm în ceaunul nostru de mămăligă, cea mai dihai mi se pare Recreştinarea Rusiei.

Ion Cristoiu: Analfabetul care nu ieşise din satul lui nici măcar ca să se trateze de blenoragie avea misiunea sfîntă, dată de Dumnezeu prin intermediul Patriarhului Nicodim, să ajungă la Nalcik pentru a readuce ruşilor religia răpită de bolşevici.

Ion Cristoiu: Să nu-mi spună mie Patriarhul Nicodim de pe vremea Războiului Sfînt că soldatul român, de profesie ţăran, trebuia să se lase călcat de şenilele ruseşti pentru a le da pravoslavnicilor dreptul de a se închina la icoane!

Un erou din Buzău. Dintre toate himerele alimentate de Războiul Sfînt, al cărui dezastru ne avertizează că trebuie să ne păstrăm în ceaunul nostru de mămăligă, cea mai dihai mi se pare Recreştinarea Rusiei. Analfabetul care nu ieşise din satul lui nici măcar ca să se trateze de blenoragie avea misiunea sfîntă, dată de Dumnezeu prin intermediul Patriarhului Nicodim, să ajungă pînă la mama dracului, la Nalcik, în Caucaz, la doi paşi de Marea Caspică, pentru a readuce ruşilor religia răpită de bolşevici.

Recreştinarea Transnistriei o mai înţeleg.

Chiar şi Recreştinarea Odesei.

Dar să nu-mi spună mie Patriarhul Nicodim de pe vremea Războiului Sfîntcă soldatul român, de profesie ţăran, trebuia să se lase călcat de şenilele ruseşti pentru a le da pravoslavnicilor dreptul de a se închina la icoane! De aceea, după ce epuizez Transnistria, mă opresc la Kuban şi Caucaz. Volumul cu Dările de seamă ale preoţilor militari trece de 23 august 1944. Se înţelege că mă interesează Rapoartele de pe Frontul de Vest doar în măsura în care-mi confirmă teza Ruşinii naţionale care a fost ducerea războiului alături de ruşi după 23 august 1944. Ce dracu să predice preoţii militari alături de păgînii de pînă mai ieri?

Iau la mînă, pentru fişat, cartea de la coadă şi nu de la început. Ultima notă despre preoţii de pe front e propunerea Şefului Stat de Major, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 1 Munte din 5 octombrie 1943 de decorare a preotului militar căpitan Nicolae Petrache. Pe unde o fi ajuns Divizia la 5 octombrie 1943? Descopăr că era pe undeva pe litoralul de Est al Mării de Azov, în apărare. Preotul Nicolae Petrache e un erou al Rapoartelor. Bag seamă că pînă la 5 octombrie 1943 a fost tot timpul alături de Vânătorii de Munte. E citat pe ordine de zi, e decorat, e semnalat Episcopiei militare. Din propunerea de decorare aflu că e de loc din Săgeata, judeţul Buzău. Deşi sînt în sală şi am telefonul pus pe avion, nu mai am răbdare să aştept ajungerea acasă. Mă ridic, ies din sală şi-l sun pe Vlad Pufu, care e din Buzău. Pledez pentru ca televiziunea lui să meargă la Săgeata şi să se intereseze de preotul Petrache. Are toate datele unui erou. Dacă sînt neamuri urmaşe – îi zic lui Vlad Pufu – îmi imaginez emoţia lor la faptul că strămoşul lor a intrat în atenţia unei publicaţii.

– Ce s-o fi ales de el? se interesează Vlad Pufu?

– Nu ştiu, îi răspund, dar faptul că la 5 octombrie 1943, după atîta amar de front, mai era în viaţă spune multe. Aştept să văd ce face Vlad Pufu. La altcineva n-am cum să apelez. Cine dracu din presa noastră tot mai săracă şi tot mai dependentă de clickuri ar avea chef să piardă timpul cu investigarea urmaşilor lui Nicolae Petrache? Deşi, dacă mă gîndesc bine, sînt în toată tărăşenia asta şi note care ţin de senzaţionalul gazetăresc.

*

Descoperire. Notez cu stylusul pe Ipad descoperirea făcută din întîmplare în cartea Armata română în război (1941-1945) despre o decizie a lui Mihail Lascăr împotriva populaţiei civile din Crimeea. Asta explică de ce un general de competenţa lui Mihail Lascăr acceptă să fie colaboraţionist al ruşilor după ajungerea în lagăr. N-am însă la mine, la BAR, cartea şi nu pot da citatul.

*

Iubirea de Dumnezeu. Cele mai frumoase pagini din Sfântul Augustin pasajul Ce înseamnă a iubi pe Dumnezeu:

„Ce iubesc eu cînd te iubesc? Nu-i frumuseţea unui corp, nici graţia efemeră, nici candoarea acestei lumini pe care o văd şi care este atît de iubită ochilor mei, nu-s deloc dulcile melodii de cantilene şi cîntecele de tot felul, nici suavul parfum al florilor, al parfumurilor şi al aromatelor, nici mana, nici mierea, nici braţele făcute pentru îmbrăţişarea cărnii. Nu, nu asta iubesc eu cînd îmi iubesc Dumnezeul, şi, în acelaşi timp, iubesc o lumină, un cîntec, un parfum, o hrană şi nu ştiu ce îmbrăţişări, cînd îmi iubesc Dumnezeul: lumină, parfum, cîntec, hrană, îmbrăţişări ale omului lăuntric care sînt eu, în care străluceşte, pentru sufletul meu, o lumină ce trece peste spaţii, în care răsună o muzică nebiruită de timp, în care exală un parfum pe care sufletul nu-l poate risipi, în care se savurează un aliment pe care lăcomia nu-l micşorează, în care se scaldă legături nedestrămate de saţietate. Iată ce iubesc eu, cînd îmi iubesc Dumnezeul.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)