Nimeni nu știe de fapt ce va face Rusia - Analiză

După toate aparențele există în elita occidentală a experților în relații internaționale unii exponenți reputați capabili a citi mințile: ei susțin că știu exact care sunt intențiile președintelui rus Vladimir Putin. Demnitari și comentatori politici deopotrivă se pun din ce în ce mai mult de acord în privința ideii că ambițiile lui sunt nelimitate, iar Ucraina nu e decât prima lui țintă, relatează Foreign Policy citat de stiripesurse.md

Secretarul apărării Lloyd Austin a declarat: „Putin nu se va opri la Ucraina”. Fostul director al CIA David Petraeus i-a declarat lui Christiane Amanpour de la CNN: „Putin nu se va opri acolo”. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a avertizat că „Lituania, Letonia, Estonia și Moldova ar putea fi următoarele”, iar ambasadoarea americană la Londra Jane Hartley a afirmat că „oricine crede că Rusia s-ar putea opri după aceasta [...] se înșală”. Ministrul lituanian de externe Gabrielius Landsbergis e acum și el de aceeași părere: „Rusia nu se va opri [...] e evident că [Putin] are planuri să meargă mai departe”. Președintele american Joe Biden lansase exact același avertisment în decembrie 2023, ca și secretarul general al NATO Jens Stoltenberg. Demnitarii occidentali nu sunt siguri dacă Rusia ar putea ataca și NATO, însă un cor tot mai numeros pare să creadă că un război extins e inevitabil - în cazul în care Rusia nu va fi înfrântă decisiv.

După cum avertiza Walter Lippmann [considerat „părintele jurnalismului modern” - n.trad.]: „Când toți gândim la fel, nici unul dintre noi nu gândește prea mult”. Adevărul simplu e că nici unul dintre acești oameni nu știe ce va face Putin, ori Rusia, dacă războiul s-ar încheia cu Rusia în posesia unei părți din teritoriul controlat de Ucraina înainte de 2022. Nici eu nu știu, cum nu știe nimeni, poate cu excepția lui Putin (și e posibil ca nici măcar el să nu fie sigur). E posibil ca Putin să aibă ambiții foarte mari și să încerce după un succes costisitor în Ucraina un nou atac în altă parte. Dar e de asemenea perfect posibil ca ambiția lui să nu se întindă dincolo de ce a cucerit Rusia deja - cu un preț enorm - și ca el să nu aibă nici nevoia și nici dorința de a risca mai mult. De exemplu, Putin a declarat recent că Rusia nu va ataca NATO, deși a subliniat că avioanele F16 și altele trimise Ucrainei vor deveni ținte legitime odată ce vor fi ajuns în țară (de parcă n-ar fi de la sine înțeles!). Nimeni n-ar trebui să ia asigurările lui Putin de bune, dar nici nu trebuie presupus automat că tot ce spune e minciună.

Evident, acei experți occidentali care lansează avertismente alarmante privind intențiile lui Putin încearcă să convingă populațiile vestice (și Congresul SUA) să-i trimită mai mult ajutor Ucrainei și să aloce mai mulți bani apărării Europei. Pentru a fi clar, și eu sunt în favoarea continuării ajutorului pentru Ucraina și aș vrea să-i văd și pe membrii europeni ai NATO consolidându-și factorul de descurajare prin întărirea forțelor convenționale. Ce mă deranjează însă e prezentarea exagerată a unui risc presupus inevitabil, lucrul care pare să inspire asemenea evaluări, deopotrivă cu tendința de a se trata asemenea prognoze sumbre ca și cum ar fi adevăruri confirmate, dar și cea de a cataloga pe oricine le contestă drept naiv, marionetă rusofilă ori ambele.

Convingerea că Putin are ambiții nelimitate se bazează în parte pe supoziția liberală familiară cum că toți autocrații sunt intrinsec agresivi și dificil de descurajat. Logica e una simplă: „Toți dictatorii caută expansiunea; Putin e un dictator; în consecință, Putin nu se va opri în Ucraina. QED”. Acest silogism e ridicat la rang de crez de elitele liberale, însă nu prea există probe în favoarea lui. Firește, unii dictatori, precum Napoleon și Hitler, au fost niște agresori periculoși în serie, acesta fiind și motivul pentru care orice autocrat cu care se întâmplă să intrăm acum în conflict va fi inevitabil etichetat drept „un nou Hitler”.

Însă au existat și dictatori care s-au comportat acceptabil pe scena internațională, indiferent cât de odios le-ar fi fost comportamentul pe plan intern. Mao Zedong a fost dincolo de orice îndoială un tiran, iar prin politicile lui a determinat moartea a milioane de concetățeni, însă unicul lui război ce cucerire a fost capturarea Tibetului în 1950. Prusia lui Otto von Bismarck a luptat în trei războaie în decurs de numai opt ani, însă Germania unificată astfel rezultată în 1871 a fost o putere care avea să apere cu încăpățânare statu-quo-ul până la finalul secolului. După cum argumenta acum mulți ani Stanislav Andreski, multe dictaturi militare sunt pașnice, întrucât a porni la război presupune să-și înarmeze cetățenii, iar acest lucru le poate periclita controlul asupra puterii. Faptul că Putin e un dictator fără scrupule care-și încarcerează ori asasinează rivalii interni și se dedă și la alte fapte oribile nu ne spune aproape nimic despre ce planuri ar putea avea el de a cuceri unii vecini ai Rusiei sau dacă se consideră capabil s-o facă. Și cu greu s-ar putea susține că e musai să fii dictator pentru a dezlănțui un război neprovocat, ilegal și extrem de devastator; îmi vin în minte mai multe democrații liberale care au procedat astfel, și nu o dată.

În al doilea rând, Rusia nu va fi nicidecum în forma potrivită pentru a lansa noi războaie de agresiune atunci când războiul din Ucraina în sfârșit se va fi încheiat. Spionii americani apreciază că Rusia a pierdut peste 300.000 de soldați, uciși ori răniți, în Ucraina, pe lângă mii de blindate și zeci de nave și aparate de zbor. Putin a fost reticent să dispună noi mobilizări (deși ar putea s-o facă acum, după „realegere”) din două motive: ar slăbi și mai mult economia rusă și ar risca să alimenteze nemulțumirea populară. Sancțiunile vestice nu au lovit economia rusă atât de grav pe cât sperau SUA și aliații lor, însă pe termen lung consecințele economice vor fi grave. Un război convențional îndelungat e costisitor, iar începerea unuia nou la încheierea celui actual ar fi o prostie chiar și mai mare decât decizia inițială a lui Putin de a lansa ceea ce el credea că va fi o „operațiune militară specială” facilă. Nu e la fel de probabil ca dificultățile Rusiei din Ucraina să-l facă pe Putin mult mai prudent pe viitor, chiar și dacă armata lui va izbuti să smulgă o victorie à la Pirus?

În al treilea rând, dacă principalul motiv al invaziei a fost împiedicarea intrării Ucrainei pe orbita Occidentului și aderarea ei într-o bună zi la NATO, atunci poate că Putin ar putea fi satisfăcut prin blocarea acestei posibilități printr-un tratat de pace. Statele pornesc la război mai degrabă de frică decât din lăcomie, iar dacă temerile în materie de securitate ale Rusiei ar fi domolite, motivația ei de a ataca alte țări europene ar trebui teoretic să se atrofieze. Firește că membrii NATO nu trebuie să ia de bună această supoziție, dar trebuie remarcat că e la fel de plauzibilă ca supoziția că ambițiile lui Putin sunt nelimitate.

Unii observatori vestici susțin că extinderea NATO e irelevantă și insistă că Putin a invadat deoarece crede că ucrainenii și rușii au rădăcini comune adânci culturale și istorice și trebuie prin urmare să se armonizeze politic, dacă nu chiar să se unească formal în cadrul aceluiași stat. Conform acestei viziuni, extinderea NATO nu a avut nimic de-a face cu decizia de pornire a războiului; e doar un exemplu clasic de imperialism cultural rusesc. Totuși, dacă într-adevăr așa stau lucrurile, argumentul implică faptul că Putin are o problemă anume cu Ucraina, iar motivele lui de a invada (și de a crede că invazia va fi facilă) nu li se pot aplica și altor țări. Interesant e faptul că această concluzie e validată de o idee exprimată în 2008 de fostul ambasador William Burns, care avertiza Washingtonul că „intrarea Ucrainei în NATO [e] cea mai stridentă linie roșie pentru elita rusă (nu numai Putin)”. Rusia mai tolerase cu reticență alte valuri de extindere a NATO, însă Ucraina face parte dintr-o categorie forte diferită. Orice s-ar crede despre gimnastica mentală a pretențiilor lui Putin privind „unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, el nu vede Finlanda, Suedia ori Polonia sau orice altă țară în același fel. Statutul minorităților ruse din statele baltice poate oferi un pretext pentru interferențe viitoare, dar chiar ar risca oare Putin un conflict cu NATO pentru niște țări cu majorități non-ruse și hotărât ostile unei anexări?

Ideea mea e că dacă credeți că Putin a invadat în primul rând fiindcă consideră că rușii și ucrainenii sunt „un singur popor”, atunci aveți motive rezonabile de a conchide că ambițiile lui se limitează doar la acest caz unic.

În fine, ipoteza că Putin e un agresor în serie neînduplecabil care va porni noi războaie dacă nu va fi înfrânt deplin împiedică eforturile de oprire a războiului și de a cruța Ucraina de noi rele. Dacă credeți că înfrângerea totală e unicul mod de a-l împiedica pe Putin să pornească un nou război, atunci afirmați practic că luptele actuale trebuie să continue până când Ucraina își va recupera toate teritoriile - punct. Mi-ar plăcea enorm să se întâmple așa ceva, însă e un deznodământ care pare tot mai improbabil, chiar dacă vor mai veni ajutoare occidentale suplimentare. Și, apropo, s-a scuzat vreunul dintre optimiștii naivi care au prezis eronat succesul contraofensivei ucrainene din vară pentru greșeala lor și au explicat de ce s-au înșelat?

Nici nu cred că trebuie să presupunem că, odată ce războiul din Ucraina se va fi încheiat, se va dovedi că intențiile lui sunt inofensive ori că va apăra consecvent statu-quo-ul din Europa. Lucrul la care obiectez eu îl reprezintă toate acele voci influente care pretind că știu cu exactitate ce va face Putin și care își bazează urmărirea în continuare a unor obiective nerealiste pe purul ghicit.

Dacă războiul din Ucraina se va încheia cu ceva mai prejos de o victorie totală a Kievului, atunci reacția adecvată ar fi să diminuăm probabilitatea ca și alte țări să sufere soarta Ucrainei. Fiindcă nici unul dintre noi nu știe ce ar putea face Putin, membrii europeni ai NATO ar trebui să-și consolideze capacitatea militară și să-și corecteze orice vulnerabilități vizibile. Concomitent însă, SUA și NATO trebuie să admită preocupările legitime de securitate ale Rusiei (ca orice altă țară, Rusia chiar le are) și să ia în calcul ce pot face pentru a le dilua. Un astfel de demers ar urma să fie controversat și dificil, dată fiind persistența dorinței de „obliga Rusia să plătească” pentru ce a făcut. Însă omul de stat înțelept privește spre viitor, iar prevenirea unui război viitor ar trebui să fie prioritatea. Lucru ce va necesita o combinație de descurajare credibilă și garanții credibile, astfel încât Putin și succesorii lui să aibă deopotrivă mai puțină nevoie de a se gândi la utilizarea forței și o mai slabă convingere că procedând astfel ar putea obține ceva pentru Rusia.

Articol de Stephen M. Walt (profesor de relații internaționale la Harvard University)

(Fluierul)